NOAPTEA IUDEI - Petru (continuare)

Petru se puse în mişcare, abia reuşind să-şi stăpînească tremurul mîinilor, al picioarelor, al muşchilor feţei. Cu tot întunericul înconjurător, era în continuare stăpînit de frica pentru viaţa sa. Vag realiza că făcuse ceva ce n-ar fi trebuit să facă, însă panica era mult prea mare pentru a se gîndi mai departe la asta. Îl chinuia înnebunitor un gînd: să se îndepărteze cît mai repede. Picioarele au început să se mişte într-un ritm alert, menit să-l ducă cît mai departe în cît mai scurt timp. Din fericire, de cînd sosise în oraş cu Iisus începuse să cunoască Ierusalimul.
După ce a trecut de periculosul impas, mintea îi reveni, încet-încet, la Iisus. Nu ştia ce să facă, nu ştia cum ar fi putut să-l ajute pe Maestru. După ce Iisus fusese dus la templu, Petru a stat pe lîngă ziduri, încercînd să observe ce se întîmpla. Aşa îl putuse vedea pe unul dintre Marii Preoţi, pe Iosif din Arimatea, care nutrea un respect deosebit pentru Iisus, deşi bătrînul avea de aproape trei ori vîrsta Maestrului. Iosif îi făcuse un mic semn de aşteptare, însă Petru ştia că nu putea face prea multe în favoarea lui Iisus. Chiar dacă Iosif se dovedise a fi unul dintre cei mai deschişi şi mai receptivi dintre bătrîni la învăţăturile şi predicile lui Iisus, şi chiar dacă nu fusese singurul, mai existînd alţi cîţiva asemenea lui, majoritatea arhiereilor se situau pe o poziţie duşmănoasă faţă de Învăţător. Petru ştia că Iisus nu avea cum să scape din ghearele sinedriului, mai ales acum cînd bătrînii văzuseră ce poate face chiar în oraşul guvernat de ei, ba chiar şi în templu, şi se temeau de o reacţie ce ar fi putut fi stîrnită împotriva lor. Petru se gîndi că bătrînii se simţeau ameninţaţi pe bună dreptate, indiferent dacă credeau că Iisus este sau nu Mesia. Ceea ce îl îngrijora era gîndul că bătrînii probabil aveau să prezinte cazul romanilor, deloc în măsură să judece situaţia aşa cum era ea de fapt. Romanii erau în afara problemei; totuşi, dacă bătrînii aveau să meargă la ei, romanii aveau să o rezolve în stilul lor expeditiv, fără a-şi pune prea multe întrebări. Cu atît mai mult cu cît nu doreau noi dificultăţi într-o provincie atît de turbulentă, aşa cum se dovedise a fi Iudeea, unde de la un mic foc de paie se putea ajunge la rug…
Nu ştia unde erau ceilalţi ucenici ai lui Iisus şi fraţi ai lui. În tăvălugul evenimentelor fuseseră despărţiţi, nu numai de Maestru, ci şi unii de alţii. Petru a început să se gîndească dacă ar fi înţelept să se ducă în apropierea templului, pentru a mai afla cîte ceva. Şi-a dat seama însă că drumul putea prezenta tot atîtea pericole, ba chiar mai multe decît cel de pînă în acel moment, pentru că pe măsură ce s-ar fi apropiat de templu, ar fi putut fi recunoscut de alţi oameni ostili lui şi lui Iisus.
Se întrebă de unde exista această duşmănie faţă de Iisus, faţă de învăţăturile sale, faţă de discipolii lui … Nu a găsit nici un răspuns. Perioada petrecută lîngă Iisus îi ascuţise gîndirea, însă acum nu ajungea la nici un rezultat, oricît ar fi încercat să desluşească dedesubturile.
Şi-a adus aminte cum l-a privit el prima oară pe Iisus, atunci cînd sosise însoţit de fratele său Andrei în satul lor natal, Cafarnaum. L-a tratat cu asprimea cuvenită vorbei unui pescar trăind şi muncind din greu pentru a-şi cîştiga pîinea. Nu îi spuneau prea multe în acea vreme profeţii, predicile şi alte soiuri de lucruri pe care şi le închipuia că astfel de oameni trebuia să le spună. Ce era important pentru el în acele zile era cantitatea de peşte adunată pentru a-şi putea plăti taxele către vameş, omul pe care îl ura aproape mai mult decît pe romani; de asemenea, era important ca vremea să fie bună, pentru a putea ieşi în larg să pescuiască, furtuna sau vremea rea fiind duşmani la fel de răi ca şi cei de mai înainte; sănătatea lui, a nevestei şi a copiilor. Chipul blînd al Maestrului exprima multe, dar pe acea vreme ochiul lui Petru nu era încă format, cu toate că simţise ceva. Apoi urmase cearta cu Andrei, care parcă o luase razna. Şi momentul cînd, în cele din urmă, nu neapărat la insistenţele lui Andrei, ce poate nu l-ar fi convins, ci pentru imboldul calm din privirea străinului, cît şi din dorinţa de a-i arăta că pescuitul nu este o treabă atît de uşoară, acceptase să mai iasă o dată în larg. Deşi cu greu a fost convins să iasă în larg, cu mult mai greu ar fi putut fi convins că, datorită străinului, va prinde peşte. Şi-a adus aminte că la un moment dat l-a întrebat din priviri pe Andrei, dar fratele său nu i-a răspuns nimic, sau i-a răspuns printr-o privire aruncată străinului ce stătea liniştit în barcă. Şi-a adus aminte de asemenea că a ridicat din umeri a nepăsare, singurul lucru pe care considera că l-a pierdut fiind timpul irosit pentru a ajunge în larg. Şi apoi… apoi totul s-a schimbat, fiind întors de jos în sus de străinul din barca lui. Peştii alergau spre plase precum nişte peşti nebuni, dacă se putea spune aşa ceva despre peştii din Marea Galileii; în scurtă vreme, năvoadele erau pline, iar peştii erau pretutindeni, aproape că puteau fi prinşi cu mîna. Aşa ceva nu mai văzuse de cînd pescuia, şi pescuia de ceva ani buni, nelipsindu-i experienţa necesară găsirii unui banc de peşti. Barca lui veche era cu buza la nivelul apei datorită greutăţii peştelui aruncat peste punte.
Niciodată nu şi-a putut aminti cu siguranţă vorbele lui Iisus de atunci. Uimirea era prea mare pentru ca mintea lui de pescar să o poată cuprinde; nici măcar Andrei nu scotea un sunet, uitîndu-se cu ochii aţintiţi la peşte, la străin, la el … parcă era năuc. Aşa cum nu-şi putea aminti clar cuvintele maestrului lovindu-se de minţile lor împietrite cînd, aflaţi în mijlocul mării, îl zăriseră pe Iisus venind pe ape precum o nălucă, mergînd pe valuri aşa cum mergea el pe uliţele strîmte şi urît mirositoare ale Cafarnaumului.
La întoarcerea în sat lucrurile luaseră o nouă întorsătură; auzind de marea încărcătură de peşte, cel care aduna taxele de la întreg satul, unul dintre cei mai urîţi oameni din Cafarnaum, nu numai pentru că aduna banii pentru romani, ci şi pentru că se îmbogăţea pe seama semenilor săi, şi-a făcut apariţia în casa lui pentru a-i cere plata. Iute la mînie cum era, Petru a prins să strige către intrus să iasă din curtea lui; Iisus, aflat şi el acolo, s-a apropiat însă de noul venit şi i-a spus că ar dori să-i viziteze casa, chiar în acea seară. La auzul acestei dorinţe, nu numai Petru a fost intrigat, ci chiar şi discipolii de pînă atunci ai lui Iisus; fratele său, Andrei, chiar l-a întrebat dacă este bine să meargă în casa unui om pierdut, aşa cum era vameşul. Iisus a răspuns că el a venit pentru a merge în casele păcătoşilor. A mai spus că cei drepţi nu aveau nevoie de el, doar cei păcătoşi trebuiau văzuţi, acestora trebuia să le spună învăţăturile. Către seară, apropiindu-se timpul ca Iisus să se ducă la casa lui Levi, Andrei s-a rugat cu stăruinţă de Petru să meargă împreună cu el pentru a-l asculta pe Maestru, însă el s-a împotrivit. Nu-şi aducea aminte ce anume din el s-a împotrivit pentru început, faptul că pur şi simplu nu dorea să meargă pentru a nu fi ca ceilalţi, sau pentru că nu dorea să intre în casa unuia pe care îl ura, sau gîndul că băuse şi nu dorea să se arate în faţa lui Iisus astfel; sau poate doar ideea că viaţa lui era viaţa unui pescar umil din Cafarnaum, ce trebuia să-şi vadă de pescuitul lui, şi nu avea timp de atîtea vorbe. Cînd a ajuns şi el la casa lui Levi, l-a auzit pe Iisus povestind una dintre istorisirile aparent atît de uşor de înţeles, însă ale cărei sensuri ascunse urmau să se dezvăluie mult mai tîrziu, pentru fiecare dintre cei ce ascultau. Asta făcea ca povestirile lui Iisus să fie deosebite; se părea că ele aveau un singur înţeles pentru toată lumea. De fapt, povestirile aveau un alt tîlc pentru fiecare dintre ascultători, şi cu toţii aveau să descopere acel adevăr referitor chiar la ei. Îşi aducea bine aminte povestirea spusă atunci; era cea despre fiul rătăcitor reîntors la sînul familiei, după ce irosise averea moştenită de la tatăl său prin locuri pînă atunci neumblate de familia sa.

NOAPTEA IUDEI - Petru (continuare)

Feţele bărboase, luminate de ochi scăpărînd de furie se întoarseră spre el, de data asta cu hotărîre. În acel moment, un individ din gloată, uitîndu-se la el, a confirmat vorbele femeii. Auzi cuvintele clar, distinct, precum nişte săgeţi îndreptate spre el:
- “Şi tu eşti unul dintre ei”.
Şi-a dat seama că este pierdut, că nu-i mai rămînea nimic de făcut. Se pregătea să mai spună ceva, cînd a observat cum mulţimea de la margine era despicată în forţă. Reuşi să vadă uniformele romanilor, ce păreau a fi peste tot. Un grup de cîţiva soldaţi înarmaţi îşi făcea drum către centrul cercului format din mulţime, acolo unde se găsea el. Comandantul lor se apropie şi întrebă, cu o voce domoală, dar fermă:
- Ce se întîmplă aici? Ce este cu larma asta? Ce vreţi să faceţi?
Înainte ca cineva să apuce să scoată o vorba, femeia care pînă atunci ţipa a început să vorbească:
- Nu se întîmplă nimic rău, centurionule. Iată, omul ăsta este unul dintre ucenicii lui Iisus, şi eu l-am recunoscut…
Romanul şi-a îndreptat privirea spre Petru şi l-a întrebat, întrerupînd-o:
- Este adevărat ce zice femeia asta?
Răspunsul a venit aproape imediat:
- Nu este adevărat! Femeia asta nu mă cunoaşte. Poate a văzut pe cineva care să semene cu mine pe lîngă acest Iisus. Eu nici măcar nu-l cunosc, nici nu ştiu cine este…
Femeia a sărit ca arsă:
- Minte! Minte şi acum, centurionule! Te minte şi pe tine, aşa cum ne-a minţit şi pe noi…
Cuvintele ei au fost întărite de mormăiturile mulţimii; un bărbat, apropiindu-se şi el, a spus:
- “Într-adevăr omul acesta era cu el, căci este şi el galileean”.
- Vezi?! Vezi, soldatule? Ţi-am spus că minte!
Vocea guralivei, adăugîndu-se celorlalte, atinsese deja tonalităţi înalte, aproape isterice, aceasta ţipînd şi gesticulînd violent chiar lîngă faţa soldatului, pentru a se face înţeleasă şi crezută.
- Gura, femeie! spuse romanul pe un ton răstit, iritat de ţipetele răsunîndu-i direct în urechi.
Spre norocul lui Petru, armata romană reprezenta în continuare o lume a elementului masculin. Soldatul părea mai înclinat să-l asculte pe el decît pe femeia ajunsă aproape în pragul unei crize de nervi datorită faptului că nu era băgată în seamă.
- Spune omule, este adevărat ce spun? Să ştii că putem verifica dacă zici adevărul, şi te va costa dacă ne minţi!
- Nu spun minciuni… nu cunosc pe omul acesta, Iisus… Pentru a fi mai convingător, Petru se uită direct la bărbatul care spusese că-l recunoaşte, şi îi zise:
- “Omule, nu ştiu ce zici”. Repede, revenind cu privirea la roman, continuă:
- Se-nşală! Nici măcar nu ştiu despre cine este vorba. Eu sunt pescar din Cafarnaum, şi-am venit aici cu treburi, nu am eu timp de alte probleme. Eu nu zic că femeia nu a văzut pesemne pe cineva să-mi semene pe lîngă acest Iisus, nu zic că minte. Spun numai că acela nu sunt eu, ci altul care seamănă cu mine.
- Deci, de unde spui că eşti?
- Din Cafarnaum.
- Şi ce faci acolo?
- Sunt pescar, centurionule, aşa cum ţi-am spus mai devreme.
- Şi zici c-ai venit aici cu treburi?
- Da, centurionule, cu treburi am venit. Vocea lui Petru parcă a tremurat puţin, însă insesizabil.
- Deci, nu-l cunoşti pe Iisus?
- Nu-l cunosc pe acest om. Nu l-am întîlnit niciodată în viaţa mea pînă acum, nici măcar nu ştiu despre cine este vorba.
- Minţi, bărbosu…! dădu femeia să zică din nou, în asentimentul mulţimii oarecum nesatisfăcută de faptul că pierduse un prilej de a-şi manifesta ura împotriva celor de lîngă Iisus.
- Gura, femeie, am spus odată! se răsti romanul pe dată, cu un ton ce nu mai admitea replică. Şi tu, nu mai umbla noaptea pe străzi, spuse pe un ton mai puţin tare, adresîndu-se lui Petru. Vezi-ţi de treburi, însă pe lumina zilei, ca să nu te mai ia lumea drept altcineva. Uite, în seara asta ai avut noroc c-am trecut noi pe aici. Aşa este, oameni buni. Numai armata romană este în stare să pună ordine în oraşul ăsta al vostru, unde numai Jupiter ştie cine este profet, preot, sau mai ştiu eu ce… Aşa că ar trebui să ne mulţumiţi că nu vă lăsăm să vă pierdeţi cumpetele şi să faceţi ceva ce după aceea aţi regreta. Haide, toată lumea acasă!, conchise romanul pe un ton ce se dorea împăciuitor şi egal, privirea rotindu-i-se de la unul la altul, sfredelindu-i. La spusele lui se adăugaseră şi murmurele camarazilor săi, plictisiţi de atîta vorbărie şi parcă dornici de a face ceva mişcare …

- Mulţumesc, a reuşit Petru să îngaime. Nu este vina mea … a mai încercat să spună, însă soldatul, nerăbdator, l-a întrerupt.
- Bine, bine, hai du-te şi gîndeşte-te la armata lui Cezar cînd ţi se va cere un serviciu. Hai, acum du-te!
- La revedere, centurionule!

NOAPTEA IUDEI - Petru (continuare)

A continuat să meargă fără nici o direcţie, apropiindu-se din ce în ce mai mult de oameni, fără să fie conştient că le căuta compania, de asemenea fără să-şi dea seama că asta putea reprezenta un incovenient în situaţia lui. Mergea printr-o mică piaţă, scormonind cu privirea după cineva cunoscut; la un moment dat, a văzut cum o femeie trupeşă, desprinzîndu-se dintr-un grup de oameni, îl priveşte cu atenţie. Nu ştia ce să facă; faţa femeii era în semiîntuneric, el neputînd distinge atitudinea ei. Nu ştia dacă să se apropie sau nu; a devenit însă clar că nu mai era nevoie ca el să ia o hotărîre, pentru că femeia o luase înaintea lui. Aceasta arăta spre el cu semne sacadate, indicîndu-l celor din jurul ei, ce se îndreptau deja spre el.

- Este unul dintre ei, ştiu sigur, spunea femeia pe un ton foarte agitat, arătîndu-l cu semne violente ale mîinii. Eu nu mă înşel niciodată! Recunosc întotdeauna un ticălos, mai ales unul de teapa ăstuia. Este unul dintre cei care au mers cu Nazarineanul, vă asigur… Puneţi mîna pe el!

În cîteva secunde, se trezi înconjurat de cîţiva oameni, cu figuri deloc prietenoase, privirile acestora neprevestind nimic bun pentru el. Femeia corpolentă continua să strige :

- Pune mîna pe el! L-am văzut, ştiu sigur că este unul de-ai Nazarineanului; eu nu mă-nşel niciodată!

Ecourile primelor strigăte răsunau încă, iar el era deja înconjurat de mulţimea forfotind nemulţumită. Mîini aspre îl apucară; a început să fie scuturat, aruncat dintr-o parte în alta. Crîmpeie de figuri îi apăreau în faţa ochilor, neputîndu-şi stabili privirea asupra uneia singure, poziţia sa fiind schimbată imediat, în urma îmbrînciturilor şi a ghionturilor. Figurile nu mai puteau fi distinse; tot ceea ce vedea erau ochii plini de o mînie animalică, bărbile şi mîinile-căngi apucîndu-l. Simţea că nu mai poate rezista mult; a încercat să se elibereze, însă în zadar, puterile sale fiind depăşite de cele înzecite ale oamenilor din jurul lui. I s-a părut că aude întrebări, că aceste întrebări îi sunt adresate lui, însă în buimăceala sa nu reuşea să le înţeleagă.

- Eşti de-ai lui? Ai venit cu Nazarineanul?
- Spune odată, nemernicule, eşti venit cu el?
- De ce nu vorbeşti? Vorbeşte odată, eşti dintre-ai lui Iisus?

Întrebările se pierdeau în aer, în timp ce mînia mulţimii devenea din ce în ce mai violentă. Ştia că trebuie să răspundă, însă în continuare nu înţelegea. Vedea buzele mişcîndu-se ameninţător de aproape de capul său, cuvintele îi bubuiau în urechi, fără de înţeles însă. Auzi, printre strigătele şi vociferările celor care-l îmbrînceau, vocea ridicată a femeii, spunînd:

- “Şi omul acesta era cu el”.

Brusc, fără a se gîndi, a început să strige:

- Nu! Strigătul răzbătu chiar şi prin vacarmul din jurul lui, creînd pentru o clipă linişte. Profitînd de momentul de acalmie, mai strigă încă o dată din răsputeri:

- Nu sunt cu Iisus! Nu sunt!

Aţintindu-şi privirea asupra femeii, ca şi cum ar fi vrut să o convingă pe ea mai întîi, Petru spuse:

- “Femeie, nu-l cunosc”. Apoi, întorcîndu-se către ceilalţi, continuă, spunînd:
- Femeia asta nu ştie ce vorbeşte, ascultaţi-mă pe mine! Nu-l cunosc pe Iisus! Nu l-am văzut niciodată. Nu sunt dintre ai lui!

Această tiradă de cuvinte ieşi dintr-o singură răsuflare, fără a le mai da loc şi agresorilor să mai spună ceva. Pentru moment, păru că a cîştigat, că a reuşit să-i convingă. Mulţimea se oprise, parcă neştiind ce să facă. Mîinile mulţimii, cîteva secunde mai înainte cîrlige şi căngi îndreptate spre el, atîrnau în poziţii nefireşti. Ecoul cuvintelor sale părea să ţină mulţimea în loc, în nemişcare. Însă, după cîteva momente de linişte, femeia, uitîndu-se în jurul ei, începu să strige din nou:

- Minte! Nu-l credeţi, pentru că minte! Ştiu sigur că este dintre cei veniţi cu Iisus, l-am văzut lîngă el. Credeţi-mă pe mine, nu pe el! Eu ştiu ce vorbesc, nu este aşa cum zice el, să-şi ascundă vinovăţia. Pe mine mă cunoaşteţi cu toţii! Cine-l cunoaşte pe el? Hai, răspundeţi-mi! Nimeni! Atunci cum de-l credeţi pe el, pe un străin, şi nu-mi daţi crezare mie?

NOAPTEA IUDEI - Petru (continuare)

În acele momente, tot ce-şi dorea era să îl aibă în faţă încă o dată pe trădător; dorinţa răzbunării era atît de voluptoasă, încît devenea palpabilă în aerul din jurul său.

Se strădui totuşi să-şi dea seama ce anume îl determinase pe Iuda să facă ceea ce a făcut. Nimic din atitudinea lui de pînă în acea seară nu arătase că ar fi fost capabil de un asemenea act; de fapt, a realizat că Iuda fusese la fel de devotat Maestrului ca toţi ceilalţi. Căuta motivele ce l-ar fi putut îndemna pe el la trădarea lui Iisus. Îşi dădu seama că nu putea gîndi aşa cum o făcuse Iuda, ci că putea privi lucrurile numai din punctul său de vedere. Astfel, a încercat să vadă motivele ce l-ar fi determinat pe el însuşi să-l trădeze pe Iisus, dacă ar fi putut exista astfel de motive. A rămas aşa un timp, adîncit în gînduri ce păreau a nu avea o finalitate posibilă. Şi-a dat seama că nu a găsit nici un motiv care să ducă la o trădare; în acelaşi timp însă, a realizat că motivele ce nu erau valabile pentru el nu erau valabile nici pentru ceilalţi, că ceea ce el nu ar fi făcut, nici ceilalţi n-ar fi făcut. Atunci, ce motiv stătea în spatele actiunii lui Iuda? Oricît încerca, nu putea să-şi explice; nici o constrîngere nu părea suficient de puternică pentru a-l face pe unul dintre discipolii lui Iisus să-l vîndă. El şi-ar fi dat chiar şi viaţa pentru Iisus; de ce tovarăşii săi n-ar fi făcut acelaşi lucru?

Furia îi trecuse; era totuşi la fel de chinuit, de data asta de întrebările cărora nu le putea găsi un răspuns. Într-un tîrziu, a renunţat să se mai gîndească la ele.

În faţa ochilor i-au apărut momentele de groază ale luării lui Iisus de către soldaţii templului; îşi aduse aminte şi vorbele Învaţătorului, anume că aici avea să ia sfîrşit călătoria sa. Aceasta însemna că Iisus nu avea să scape; însemna că nu dorea să scape, pentru că aşa cum el o spusese, pentru asta venise.

Însemna şi că nu va mai avea niciodată ocazia de a-l mai vedea. Nu ştia ce să facă; în interiorul lui se năştea o dorinţă absurdă. Îşi dori cu ardoare, pentru prima oară de cînd mersese alături de Iisus, ca el să se fi înşelat; chiar a încercat să se roage, implorînd Tatăl să-l cruţe pe Fiu. Puţin îi păsa dacă asta însemna că Dumnezeu nu s-ar mai fi împăcat cu lumea. Dacă cel mai curat dintre oameni avea o astfel de soartă, atunci omenirea nu merita să fie reconciliată cu Tatăl ceresc şi îşi merita soarta. De ce trebuia ca Iisus să realizeze acest lucru? De ce trebuia ca el să se sacrifice? Un altul s-ar fi sacrificat pentru asta? El însuşi, ar fi fost el capabil să se sacrifice, chiar dacă ar fi ştiut care era semnificaţia unui asemenea sacrificiu?

Scurgerea timpului devenise acum un fapt inexorabil. Nu observase asta atîta vreme cît fusese în apropierea maestrului, însă acum timpul curgea în defavoarea lor. Cu întrebările încă vuind asurzitor înlăuntrul său, a încercat să se ridice şi să păşească. L-a cuprins uimirea văzînd cît de sfîrşit se simţea, cît de greu îi era să meargă. Nu ştia în ce moment al nopţii s-a aşezat pe pietrele reci, la fel cum nu ştia nici în ce moment se ridicase. Nu ştia nici ce trebuia făcut pentru a-l ajuta pe Maestru; nu ştia nimic în acele momente, cu excepţia faptului că Iisus se găsea în mîinile Marilor Preoţi, iar asta nu însemna nimic bun.

Totuşi, îşi spuse, el şi-ar fi dat viaţa pentu Iisus; mai ştia că niciodată nu l-ar fi trădat, aşa cum făcuse Iuda, indiferent de circumstanţele în care s-ar fi găsit… Continuînd să-şi repete în gînd jurămintele facute, mergea către centrul oraşului, dîndu-şi seama, datorită mulţimii viermuind pe uliţele înguste însă puternic luminate, că se apropia de templu. Nu avea o ţintă bine stabilită de urmat; drumul ducea către templu, însă nu era nimic de făcut acolo. La un moment dat începu să se întrebe ce face, încotro se îndreaptă; nu ştia nimic de prietenii săi, şi ar fi vrut să fie cu ei. O dată în plus, observă rezultatele şederii sale pe lîngă Iisus; dacă înainte era un om taciturn, morocănos, retras, acum acel om nu mai exista. Se obişnuise cu compania celorlalţi, prezenţa lui lîngă Iisus devenise un fapt cotidian; se obişnuise cu comunicarea dintre el şi tovarăşii lui, dintre Maestru şi ucenici, chiar dacă consta mai ales în învăţături, şi mai puţin în comunicare directă. Simţea însă că acea comunicare cu el era deplină, altfel decît cea normală, plină de neînţeles, încă purtată de ei. Într-o singură vorbă de-a lui se găseau zile de dialog; realiza încă o dată un “mister”, anume că cele spuse de Maestru păreau atît de simple la prima vedere, încît oricine era îndreptăţit să spună că a înţeles. Lucrurile nu stăteau deloc aşa; ele îşi dezvăluiau adevăratul sens mai tîrziu, şi nu pentru că aşa ar fi vrut Iisus. Se părea că ei nu reuşeau să-l înţeleagă pe deplin; nu odată i se întîmplase chiar lui să se întoarcă asupra unor cuvinte ale Maestrului şi să găsească mereu noi tîlcuri acolo, noi sensuri ascunse vederii sale interioare, deşi totul păruse atît de clar pînă atunci.

NOAPTEA IUDEI - Petru

Petru

Vuietul se auzea de pretutindeni; ochii îi căutau fără să vrea puncte de sprijin, parcă intuind că nu mai putea decide singur şi că avea nevoie de ajutor. Nu se gîndea la nimic concret; îşi aducea vag aminte că fusese lîngă templu, atunci cînd marii preoţi intraseră înăuntru pentru a dezbate. După acel moment însă, în memoria sa exista un gol, pînă la clipa cînd devenise conştient că se plimba pe străzi, fără a avea nici un scop, fără a şti unde vrea să meargă. Gîndurile îi alergau nebuneşte; îşi aducea aminte frînturi de discuţii, întrebări ce apăreau şi dispăreau, însă cea esenţială, pe care o aştepta, nu se lăsa extrasă din noian.

Continua să meargă fără ţintă, în mod conştient evitînd locurile aglomerate, fără a fi sigur ce anume dicta această atitudine. De data asta nu felul său de a fi era de vină, nu faptul că-i plăcea să fie singur îl îndepărta de oameni, ci ceva mai profund; ceva îi spunea că trebuie să evite contactul cu oamenii. Oraşul îşi ducea viaţa lui obişnuită, poate puţin mai agitată datorită evenimentelor recente. De aceea oamenii stăteau pînă tîrziu lîngă focuri, pentru a-şi povesti unul altuia propriile versiuni ale evenimentelor, atenţionîndu-şi vecinii că ei spuseseră de la bun început ce se va întîmpla. Pe măsură ce mergea, mişcarea monotonă a picioarelor, ritmul acestora l-a făcut să nu se mai uite pe unde păşea, lăsîndu-şi gîndurile slobode. Nu se gîndea în mod neapărat la ceva anume, mintea fiindu-i frămîntată în continuare de întrebări. Una dintre ele, şi poate cea mai arzătoare, era un “de ce” sfîşiindu-i gîtul. Se întreba cum de cineva a putut face acel lucru; se întreba cum a fost posibil ca un apropiat al lui Iisus să-l trădeze. Mintea sa lucra în cerc, căutînd răspunsuri la întrebări al căror răspuns nu era în măsură să-l dea; nu ştia dacă cineva ar fi fost în stare să le ofere.

Ajungea în tot mai multe impasuri, iar mînia resimţită la început pornea să clocotească din nou în interiorul său. Sentimentul devenea din ce în ce mai cuprinzator, devenea atotputernic, simţea că avea să explodeze. Avea nevoie de ceva, de cineva asupra căruia să-şi descarce mînia şi frustrarea. Uitîndu-se în jurul său, şi-a dat seama că nu ştia în ce parte a oraşului se afla; de asemenea, a putut observa că este cît de cît singur. Mersese fără nici o ţintă, şi astfel trecuse dincolo de străzile încă populate tîrziu în noapte. Puţinii trecători întîlniţi păreau grăbiţi, neinteresaţi în a intra în vorba cu el.

- Blestemat să fie!, izbucni cu toată puterea. Mînia mocnind în el i se aduna în pumni, în braţele ce deveneau grele, ca de fier, în muşchii picioarelor, atît de încordaţi încît simţi că tremura şi că trebuia să se aşeze. Nu putea să se mai menţină drept; datorită intensităţii furiei, a început să se simtă vlăguit.

Încet, s-a aşezat, cu corpul încordat precum un arc. În acele momente, imaginea lui Iuda îi reveni în faţa ochilor; mîinile şi pumnii i s-au strîns spasmodic, convulsiv. Din gît i se auzeau sunete guturale, înăbuşite. Oricît a încercat să se calmeze, ştia că nu putea reuşi. Lăsă astfel furia să-l copleşească, dîndu-şi seama că era singurul lucru pe care îl putea face, pentru a ieşi din acea stare. Simţea că se sufoca, ştia că trebuia să se elibereze de povară.

Încerca să se gîndească la posibilităţile Maestrului, şi îşi dădu seama că nu erau foarte multe. Marii Preoţi nu puteau şi nu doreau să recunoască adevărul; interesul lor era să scape de intrusul nedorit. Iar pentru asta s-au folosit de unul dintre ai lui, unul capabil de trădare. Violenţa latentă, de atît timp în interiorul lui, răbufni în cele din urmă, într-un strigăt asurzitor:

- Cum ai putut, Iudă?

NOAPTEA IUDEI - Iuda (continuare)

O altă explicaţie extrasă din scrisele Bibliei, evident neputînd fi probată decît cu alte surse din “cartea cărţilor” este cea potrivit căreia Iuda s-a folosit de la bun început de Iisus. Ea ar putea stîrni amuzamentul unora, însă nu am dat-o eu, ci freneticii cititori ai Bibliei. Întrebarea este: poate fi un om precum Iisus folosit de un altul? Aş vrea ca cineva să demonstreze asta, fără a recurge din două în două vorbe la scrierea biblică. Şi dacă se doreşte o demonstraţie, ar fi interesant ca ea să plece de la faptul că Iisus era preştient. Pentru că el cunoaşte intenţiile lui Iuda, lucru ce nu poate fi spus şi despre cel din urmă. Iar dacă intenţiile îi sunt cunoscute lui Iisus, cum ar putea fi el folosit? Mai degrabă el se foloseşte de Iuda…

Soluţiile apostolilor, de a-l identifica pe Iuda drept trădător şi de relevare a intenţiilor sale mîrşave sunt logice, din punctul lor de vedere. Însă ei pornesc – ca toţi ceilalţi creştini, de altfel – la o demonstraţie în sens invers, de la efect la cauză. Scutiţi-mă de întrebări tîmpite de genul “… de unde ştii tu care este cauza şi care efectul?”. Poate că nu ştiu… Ceea ce ştiu însă şi ceilalţi nu par a şti, sau dacă ştiu nu vor să ia în discuţie, este că nu există o singură versiune a unei probleme. Întotdeauna există mai multe, si toate trebuie luate în considerare, chiar şi cele mai nebuneşti, pînă la demonstrarea invalidităţii lor. Deci, dacă argumentaţia potrivit căreia Iuda, individ cu intenţii meschine, uşor de folosit de către Diavol, care de altfel a şi intrat în el pentru a-şi desăvîrşi lucrarea, reprezintă doar o variantă a acestei probleme, unde sunt celelalte variante? Dar dacă varianta propusă în virtutea unui raţionament pornit în contra sensului său nu este cea validă? Dacă există şi o altă explicaţie? Dacă da, nimeni nu pare că s-a obosit să o caute prea mult.

Să mai vorbim puţin despre personajul negativ Iuda: un individ atît de lipsit de scrupule, încît nu-i pasă de cel lîngă care trăieşte, un individ atît de meschin încît se foloseşte de un altul, bun prin definiţie – este, desigur, vorba despre Iisus – un individ căruia nu-i pasă de nimeni şi de nimic, cu excepţia lui. Toată perioada trăită lîngă Iisus nu a învăţat nimic, nu a fost cîtuşi de puţin maleabil la învăţăturile lui Iisus, nu a devenit un ins mai bun, ci a rămas statornicit pe aceeaşi veşnică poziţie de individ rău, malefic, interesat numai de persoana lui. Toate bune şi frumoase pînă aici, nu? Întrebarea mea, solicitînd un răspuns logic şi nu unul în dodii creştine, este: cum se face că un astfel de om, insensibil, nevăzînd nimic altceva decît propriul interes în tot ceea ce face, căruia nu-i pasă de nimeni cu excepţia persoanei sale, interesat numai în obţinerea satisfacţiilor personale, cu alte cuvinte, un răufăcător înnăscut, un trădător pentru care nimeni şi nimic nu prezintă valoare, ajunge să se căiască în urma faptelor sale, nici măcar ieşite din comunul existenţei sale? Cum devine chinuit de o ultimă faptă abjectă? Din moment ce Iuda se foloseşte de Iisus, din moment ce toată viaţa lui este o trădare, atunci cum dracu’ poate să ajungă să simtă remuşcări şi să se mai şi spînzure? Poate că modul meu de a percepe lucrurile este sucit, este posibil… dar parcă totuşi este mai logic decît cel în care este perceput Iuda.

Ce nu înţeleg este cum poate cineva crede ca un individ presupus a nu cunoaşte ce înseamnă remuşcare, un individ viciat şi înveterat în samavolnicie, ajunge, după un scurt proces de conştiinţă – care unde mai pui, apare brusc, peste noapte, pînă atunci nici măcar trecîndu-i prin cap aşa ceva – să se considere a fi un bicisnic, care nu mai merită să trăiască şi astfel îşi pune capăt zilelor.

Potrivit credinţei înstăpînite în creştinism, Iuda era un trădător şi un nemernic de la bun început. O bună întrebare ar fi cum a putut Iisus să accepte în jurul său un astfel de individ? Întrebare aparent fără un răspuns logic, însă în acest caz putem accepta premisa că Iisus era Iisus, că modul şi felul său de a gîndi era unic şi nu avem cum să ne dăm seama de motivele ce l-au determinat să accepte un asemenea om printre discipolii săi. Sau … ne gîndim că Iisus avea nevoie de Iuda.