NOAPTEA IUDEI - Petru (continuare)

Feţele bărboase, luminate de ochi scăpărînd de furie se întoarseră spre el, de data asta cu hotărîre. În acel moment, un individ din gloată, uitîndu-se la el, a confirmat vorbele femeii. Auzi cuvintele clar, distinct, precum nişte săgeţi îndreptate spre el:
- “Şi tu eşti unul dintre ei”.
Şi-a dat seama că este pierdut, că nu-i mai rămînea nimic de făcut. Se pregătea să mai spună ceva, cînd a observat cum mulţimea de la margine era despicată în forţă. Reuşi să vadă uniformele romanilor, ce păreau a fi peste tot. Un grup de cîţiva soldaţi înarmaţi îşi făcea drum către centrul cercului format din mulţime, acolo unde se găsea el. Comandantul lor se apropie şi întrebă, cu o voce domoală, dar fermă:
- Ce se întîmplă aici? Ce este cu larma asta? Ce vreţi să faceţi?
Înainte ca cineva să apuce să scoată o vorba, femeia care pînă atunci ţipa a început să vorbească:
- Nu se întîmplă nimic rău, centurionule. Iată, omul ăsta este unul dintre ucenicii lui Iisus, şi eu l-am recunoscut…
Romanul şi-a îndreptat privirea spre Petru şi l-a întrebat, întrerupînd-o:
- Este adevărat ce zice femeia asta?
Răspunsul a venit aproape imediat:
- Nu este adevărat! Femeia asta nu mă cunoaşte. Poate a văzut pe cineva care să semene cu mine pe lîngă acest Iisus. Eu nici măcar nu-l cunosc, nici nu ştiu cine este…
Femeia a sărit ca arsă:
- Minte! Minte şi acum, centurionule! Te minte şi pe tine, aşa cum ne-a minţit şi pe noi…
Cuvintele ei au fost întărite de mormăiturile mulţimii; un bărbat, apropiindu-se şi el, a spus:
- “Într-adevăr omul acesta era cu el, căci este şi el galileean”.
- Vezi?! Vezi, soldatule? Ţi-am spus că minte!
Vocea guralivei, adăugîndu-se celorlalte, atinsese deja tonalităţi înalte, aproape isterice, aceasta ţipînd şi gesticulînd violent chiar lîngă faţa soldatului, pentru a se face înţeleasă şi crezută.
- Gura, femeie! spuse romanul pe un ton răstit, iritat de ţipetele răsunîndu-i direct în urechi.
Spre norocul lui Petru, armata romană reprezenta în continuare o lume a elementului masculin. Soldatul părea mai înclinat să-l asculte pe el decît pe femeia ajunsă aproape în pragul unei crize de nervi datorită faptului că nu era băgată în seamă.
- Spune omule, este adevărat ce spun? Să ştii că putem verifica dacă zici adevărul, şi te va costa dacă ne minţi!
- Nu spun minciuni… nu cunosc pe omul acesta, Iisus… Pentru a fi mai convingător, Petru se uită direct la bărbatul care spusese că-l recunoaşte, şi îi zise:
- “Omule, nu ştiu ce zici”. Repede, revenind cu privirea la roman, continuă:
- Se-nşală! Nici măcar nu ştiu despre cine este vorba. Eu sunt pescar din Cafarnaum, şi-am venit aici cu treburi, nu am eu timp de alte probleme. Eu nu zic că femeia nu a văzut pesemne pe cineva să-mi semene pe lîngă acest Iisus, nu zic că minte. Spun numai că acela nu sunt eu, ci altul care seamănă cu mine.
- Deci, de unde spui că eşti?
- Din Cafarnaum.
- Şi ce faci acolo?
- Sunt pescar, centurionule, aşa cum ţi-am spus mai devreme.
- Şi zici c-ai venit aici cu treburi?
- Da, centurionule, cu treburi am venit. Vocea lui Petru parcă a tremurat puţin, însă insesizabil.
- Deci, nu-l cunoşti pe Iisus?
- Nu-l cunosc pe acest om. Nu l-am întîlnit niciodată în viaţa mea pînă acum, nici măcar nu ştiu despre cine este vorba.
- Minţi, bărbosu…! dădu femeia să zică din nou, în asentimentul mulţimii oarecum nesatisfăcută de faptul că pierduse un prilej de a-şi manifesta ura împotriva celor de lîngă Iisus.
- Gura, femeie, am spus odată! se răsti romanul pe dată, cu un ton ce nu mai admitea replică. Şi tu, nu mai umbla noaptea pe străzi, spuse pe un ton mai puţin tare, adresîndu-se lui Petru. Vezi-ţi de treburi, însă pe lumina zilei, ca să nu te mai ia lumea drept altcineva. Uite, în seara asta ai avut noroc c-am trecut noi pe aici. Aşa este, oameni buni. Numai armata romană este în stare să pună ordine în oraşul ăsta al vostru, unde numai Jupiter ştie cine este profet, preot, sau mai ştiu eu ce… Aşa că ar trebui să ne mulţumiţi că nu vă lăsăm să vă pierdeţi cumpetele şi să faceţi ceva ce după aceea aţi regreta. Haide, toată lumea acasă!, conchise romanul pe un ton ce se dorea împăciuitor şi egal, privirea rotindu-i-se de la unul la altul, sfredelindu-i. La spusele lui se adăugaseră şi murmurele camarazilor săi, plictisiţi de atîta vorbărie şi parcă dornici de a face ceva mişcare …

- Mulţumesc, a reuşit Petru să îngaime. Nu este vina mea … a mai încercat să spună, însă soldatul, nerăbdator, l-a întrerupt.
- Bine, bine, hai du-te şi gîndeşte-te la armata lui Cezar cînd ţi se va cere un serviciu. Hai, acum du-te!
- La revedere, centurionule!

NOAPTEA IUDEI - Petru (continuare)

A continuat să meargă fără nici o direcţie, apropiindu-se din ce în ce mai mult de oameni, fără să fie conştient că le căuta compania, de asemenea fără să-şi dea seama că asta putea reprezenta un incovenient în situaţia lui. Mergea printr-o mică piaţă, scormonind cu privirea după cineva cunoscut; la un moment dat, a văzut cum o femeie trupeşă, desprinzîndu-se dintr-un grup de oameni, îl priveşte cu atenţie. Nu ştia ce să facă; faţa femeii era în semiîntuneric, el neputînd distinge atitudinea ei. Nu ştia dacă să se apropie sau nu; a devenit însă clar că nu mai era nevoie ca el să ia o hotărîre, pentru că femeia o luase înaintea lui. Aceasta arăta spre el cu semne sacadate, indicîndu-l celor din jurul ei, ce se îndreptau deja spre el.

- Este unul dintre ei, ştiu sigur, spunea femeia pe un ton foarte agitat, arătîndu-l cu semne violente ale mîinii. Eu nu mă înşel niciodată! Recunosc întotdeauna un ticălos, mai ales unul de teapa ăstuia. Este unul dintre cei care au mers cu Nazarineanul, vă asigur… Puneţi mîna pe el!

În cîteva secunde, se trezi înconjurat de cîţiva oameni, cu figuri deloc prietenoase, privirile acestora neprevestind nimic bun pentru el. Femeia corpolentă continua să strige :

- Pune mîna pe el! L-am văzut, ştiu sigur că este unul de-ai Nazarineanului; eu nu mă-nşel niciodată!

Ecourile primelor strigăte răsunau încă, iar el era deja înconjurat de mulţimea forfotind nemulţumită. Mîini aspre îl apucară; a început să fie scuturat, aruncat dintr-o parte în alta. Crîmpeie de figuri îi apăreau în faţa ochilor, neputîndu-şi stabili privirea asupra uneia singure, poziţia sa fiind schimbată imediat, în urma îmbrînciturilor şi a ghionturilor. Figurile nu mai puteau fi distinse; tot ceea ce vedea erau ochii plini de o mînie animalică, bărbile şi mîinile-căngi apucîndu-l. Simţea că nu mai poate rezista mult; a încercat să se elibereze, însă în zadar, puterile sale fiind depăşite de cele înzecite ale oamenilor din jurul lui. I s-a părut că aude întrebări, că aceste întrebări îi sunt adresate lui, însă în buimăceala sa nu reuşea să le înţeleagă.

- Eşti de-ai lui? Ai venit cu Nazarineanul?
- Spune odată, nemernicule, eşti venit cu el?
- De ce nu vorbeşti? Vorbeşte odată, eşti dintre-ai lui Iisus?

Întrebările se pierdeau în aer, în timp ce mînia mulţimii devenea din ce în ce mai violentă. Ştia că trebuie să răspundă, însă în continuare nu înţelegea. Vedea buzele mişcîndu-se ameninţător de aproape de capul său, cuvintele îi bubuiau în urechi, fără de înţeles însă. Auzi, printre strigătele şi vociferările celor care-l îmbrînceau, vocea ridicată a femeii, spunînd:

- “Şi omul acesta era cu el”.

Brusc, fără a se gîndi, a început să strige:

- Nu! Strigătul răzbătu chiar şi prin vacarmul din jurul lui, creînd pentru o clipă linişte. Profitînd de momentul de acalmie, mai strigă încă o dată din răsputeri:

- Nu sunt cu Iisus! Nu sunt!

Aţintindu-şi privirea asupra femeii, ca şi cum ar fi vrut să o convingă pe ea mai întîi, Petru spuse:

- “Femeie, nu-l cunosc”. Apoi, întorcîndu-se către ceilalţi, continuă, spunînd:
- Femeia asta nu ştie ce vorbeşte, ascultaţi-mă pe mine! Nu-l cunosc pe Iisus! Nu l-am văzut niciodată. Nu sunt dintre ai lui!

Această tiradă de cuvinte ieşi dintr-o singură răsuflare, fără a le mai da loc şi agresorilor să mai spună ceva. Pentru moment, păru că a cîştigat, că a reuşit să-i convingă. Mulţimea se oprise, parcă neştiind ce să facă. Mîinile mulţimii, cîteva secunde mai înainte cîrlige şi căngi îndreptate spre el, atîrnau în poziţii nefireşti. Ecoul cuvintelor sale părea să ţină mulţimea în loc, în nemişcare. Însă, după cîteva momente de linişte, femeia, uitîndu-se în jurul ei, începu să strige din nou:

- Minte! Nu-l credeţi, pentru că minte! Ştiu sigur că este dintre cei veniţi cu Iisus, l-am văzut lîngă el. Credeţi-mă pe mine, nu pe el! Eu ştiu ce vorbesc, nu este aşa cum zice el, să-şi ascundă vinovăţia. Pe mine mă cunoaşteţi cu toţii! Cine-l cunoaşte pe el? Hai, răspundeţi-mi! Nimeni! Atunci cum de-l credeţi pe el, pe un străin, şi nu-mi daţi crezare mie?

NOAPTEA IUDEI - Petru (continuare)

În acele momente, tot ce-şi dorea era să îl aibă în faţă încă o dată pe trădător; dorinţa răzbunării era atît de voluptoasă, încît devenea palpabilă în aerul din jurul său.

Se strădui totuşi să-şi dea seama ce anume îl determinase pe Iuda să facă ceea ce a făcut. Nimic din atitudinea lui de pînă în acea seară nu arătase că ar fi fost capabil de un asemenea act; de fapt, a realizat că Iuda fusese la fel de devotat Maestrului ca toţi ceilalţi. Căuta motivele ce l-ar fi putut îndemna pe el la trădarea lui Iisus. Îşi dădu seama că nu putea gîndi aşa cum o făcuse Iuda, ci că putea privi lucrurile numai din punctul său de vedere. Astfel, a încercat să vadă motivele ce l-ar fi determinat pe el însuşi să-l trădeze pe Iisus, dacă ar fi putut exista astfel de motive. A rămas aşa un timp, adîncit în gînduri ce păreau a nu avea o finalitate posibilă. Şi-a dat seama că nu a găsit nici un motiv care să ducă la o trădare; în acelaşi timp însă, a realizat că motivele ce nu erau valabile pentru el nu erau valabile nici pentru ceilalţi, că ceea ce el nu ar fi făcut, nici ceilalţi n-ar fi făcut. Atunci, ce motiv stătea în spatele actiunii lui Iuda? Oricît încerca, nu putea să-şi explice; nici o constrîngere nu părea suficient de puternică pentru a-l face pe unul dintre discipolii lui Iisus să-l vîndă. El şi-ar fi dat chiar şi viaţa pentru Iisus; de ce tovarăşii săi n-ar fi făcut acelaşi lucru?

Furia îi trecuse; era totuşi la fel de chinuit, de data asta de întrebările cărora nu le putea găsi un răspuns. Într-un tîrziu, a renunţat să se mai gîndească la ele.

În faţa ochilor i-au apărut momentele de groază ale luării lui Iisus de către soldaţii templului; îşi aduse aminte şi vorbele Învaţătorului, anume că aici avea să ia sfîrşit călătoria sa. Aceasta însemna că Iisus nu avea să scape; însemna că nu dorea să scape, pentru că aşa cum el o spusese, pentru asta venise.

Însemna şi că nu va mai avea niciodată ocazia de a-l mai vedea. Nu ştia ce să facă; în interiorul lui se năştea o dorinţă absurdă. Îşi dori cu ardoare, pentru prima oară de cînd mersese alături de Iisus, ca el să se fi înşelat; chiar a încercat să se roage, implorînd Tatăl să-l cruţe pe Fiu. Puţin îi păsa dacă asta însemna că Dumnezeu nu s-ar mai fi împăcat cu lumea. Dacă cel mai curat dintre oameni avea o astfel de soartă, atunci omenirea nu merita să fie reconciliată cu Tatăl ceresc şi îşi merita soarta. De ce trebuia ca Iisus să realizeze acest lucru? De ce trebuia ca el să se sacrifice? Un altul s-ar fi sacrificat pentru asta? El însuşi, ar fi fost el capabil să se sacrifice, chiar dacă ar fi ştiut care era semnificaţia unui asemenea sacrificiu?

Scurgerea timpului devenise acum un fapt inexorabil. Nu observase asta atîta vreme cît fusese în apropierea maestrului, însă acum timpul curgea în defavoarea lor. Cu întrebările încă vuind asurzitor înlăuntrul său, a încercat să se ridice şi să păşească. L-a cuprins uimirea văzînd cît de sfîrşit se simţea, cît de greu îi era să meargă. Nu ştia în ce moment al nopţii s-a aşezat pe pietrele reci, la fel cum nu ştia nici în ce moment se ridicase. Nu ştia nici ce trebuia făcut pentru a-l ajuta pe Maestru; nu ştia nimic în acele momente, cu excepţia faptului că Iisus se găsea în mîinile Marilor Preoţi, iar asta nu însemna nimic bun.

Totuşi, îşi spuse, el şi-ar fi dat viaţa pentu Iisus; mai ştia că niciodată nu l-ar fi trădat, aşa cum făcuse Iuda, indiferent de circumstanţele în care s-ar fi găsit… Continuînd să-şi repete în gînd jurămintele facute, mergea către centrul oraşului, dîndu-şi seama, datorită mulţimii viermuind pe uliţele înguste însă puternic luminate, că se apropia de templu. Nu avea o ţintă bine stabilită de urmat; drumul ducea către templu, însă nu era nimic de făcut acolo. La un moment dat începu să se întrebe ce face, încotro se îndreaptă; nu ştia nimic de prietenii săi, şi ar fi vrut să fie cu ei. O dată în plus, observă rezultatele şederii sale pe lîngă Iisus; dacă înainte era un om taciturn, morocănos, retras, acum acel om nu mai exista. Se obişnuise cu compania celorlalţi, prezenţa lui lîngă Iisus devenise un fapt cotidian; se obişnuise cu comunicarea dintre el şi tovarăşii lui, dintre Maestru şi ucenici, chiar dacă consta mai ales în învăţături, şi mai puţin în comunicare directă. Simţea însă că acea comunicare cu el era deplină, altfel decît cea normală, plină de neînţeles, încă purtată de ei. Într-o singură vorbă de-a lui se găseau zile de dialog; realiza încă o dată un “mister”, anume că cele spuse de Maestru păreau atît de simple la prima vedere, încît oricine era îndreptăţit să spună că a înţeles. Lucrurile nu stăteau deloc aşa; ele îşi dezvăluiau adevăratul sens mai tîrziu, şi nu pentru că aşa ar fi vrut Iisus. Se părea că ei nu reuşeau să-l înţeleagă pe deplin; nu odată i se întîmplase chiar lui să se întoarcă asupra unor cuvinte ale Maestrului şi să găsească mereu noi tîlcuri acolo, noi sensuri ascunse vederii sale interioare, deşi totul păruse atît de clar pînă atunci.

NOAPTEA IUDEI - Petru

Petru

Vuietul se auzea de pretutindeni; ochii îi căutau fără să vrea puncte de sprijin, parcă intuind că nu mai putea decide singur şi că avea nevoie de ajutor. Nu se gîndea la nimic concret; îşi aducea vag aminte că fusese lîngă templu, atunci cînd marii preoţi intraseră înăuntru pentru a dezbate. După acel moment însă, în memoria sa exista un gol, pînă la clipa cînd devenise conştient că se plimba pe străzi, fără a avea nici un scop, fără a şti unde vrea să meargă. Gîndurile îi alergau nebuneşte; îşi aducea aminte frînturi de discuţii, întrebări ce apăreau şi dispăreau, însă cea esenţială, pe care o aştepta, nu se lăsa extrasă din noian.

Continua să meargă fără ţintă, în mod conştient evitînd locurile aglomerate, fără a fi sigur ce anume dicta această atitudine. De data asta nu felul său de a fi era de vină, nu faptul că-i plăcea să fie singur îl îndepărta de oameni, ci ceva mai profund; ceva îi spunea că trebuie să evite contactul cu oamenii. Oraşul îşi ducea viaţa lui obişnuită, poate puţin mai agitată datorită evenimentelor recente. De aceea oamenii stăteau pînă tîrziu lîngă focuri, pentru a-şi povesti unul altuia propriile versiuni ale evenimentelor, atenţionîndu-şi vecinii că ei spuseseră de la bun început ce se va întîmpla. Pe măsură ce mergea, mişcarea monotonă a picioarelor, ritmul acestora l-a făcut să nu se mai uite pe unde păşea, lăsîndu-şi gîndurile slobode. Nu se gîndea în mod neapărat la ceva anume, mintea fiindu-i frămîntată în continuare de întrebări. Una dintre ele, şi poate cea mai arzătoare, era un “de ce” sfîşiindu-i gîtul. Se întreba cum de cineva a putut face acel lucru; se întreba cum a fost posibil ca un apropiat al lui Iisus să-l trădeze. Mintea sa lucra în cerc, căutînd răspunsuri la întrebări al căror răspuns nu era în măsură să-l dea; nu ştia dacă cineva ar fi fost în stare să le ofere.

Ajungea în tot mai multe impasuri, iar mînia resimţită la început pornea să clocotească din nou în interiorul său. Sentimentul devenea din ce în ce mai cuprinzator, devenea atotputernic, simţea că avea să explodeze. Avea nevoie de ceva, de cineva asupra căruia să-şi descarce mînia şi frustrarea. Uitîndu-se în jurul său, şi-a dat seama că nu ştia în ce parte a oraşului se afla; de asemenea, a putut observa că este cît de cît singur. Mersese fără nici o ţintă, şi astfel trecuse dincolo de străzile încă populate tîrziu în noapte. Puţinii trecători întîlniţi păreau grăbiţi, neinteresaţi în a intra în vorba cu el.

- Blestemat să fie!, izbucni cu toată puterea. Mînia mocnind în el i se aduna în pumni, în braţele ce deveneau grele, ca de fier, în muşchii picioarelor, atît de încordaţi încît simţi că tremura şi că trebuia să se aşeze. Nu putea să se mai menţină drept; datorită intensităţii furiei, a început să se simtă vlăguit.

Încet, s-a aşezat, cu corpul încordat precum un arc. În acele momente, imaginea lui Iuda îi reveni în faţa ochilor; mîinile şi pumnii i s-au strîns spasmodic, convulsiv. Din gît i se auzeau sunete guturale, înăbuşite. Oricît a încercat să se calmeze, ştia că nu putea reuşi. Lăsă astfel furia să-l copleşească, dîndu-şi seama că era singurul lucru pe care îl putea face, pentru a ieşi din acea stare. Simţea că se sufoca, ştia că trebuia să se elibereze de povară.

Încerca să se gîndească la posibilităţile Maestrului, şi îşi dădu seama că nu erau foarte multe. Marii Preoţi nu puteau şi nu doreau să recunoască adevărul; interesul lor era să scape de intrusul nedorit. Iar pentru asta s-au folosit de unul dintre ai lui, unul capabil de trădare. Violenţa latentă, de atît timp în interiorul lui, răbufni în cele din urmă, într-un strigăt asurzitor:

- Cum ai putut, Iudă?

NOAPTEA IUDEI - Iuda (continuare)

O altă explicaţie extrasă din scrisele Bibliei, evident neputînd fi probată decît cu alte surse din “cartea cărţilor” este cea potrivit căreia Iuda s-a folosit de la bun început de Iisus. Ea ar putea stîrni amuzamentul unora, însă nu am dat-o eu, ci freneticii cititori ai Bibliei. Întrebarea este: poate fi un om precum Iisus folosit de un altul? Aş vrea ca cineva să demonstreze asta, fără a recurge din două în două vorbe la scrierea biblică. Şi dacă se doreşte o demonstraţie, ar fi interesant ca ea să plece de la faptul că Iisus era preştient. Pentru că el cunoaşte intenţiile lui Iuda, lucru ce nu poate fi spus şi despre cel din urmă. Iar dacă intenţiile îi sunt cunoscute lui Iisus, cum ar putea fi el folosit? Mai degrabă el se foloseşte de Iuda…

Soluţiile apostolilor, de a-l identifica pe Iuda drept trădător şi de relevare a intenţiilor sale mîrşave sunt logice, din punctul lor de vedere. Însă ei pornesc – ca toţi ceilalţi creştini, de altfel – la o demonstraţie în sens invers, de la efect la cauză. Scutiţi-mă de întrebări tîmpite de genul “… de unde ştii tu care este cauza şi care efectul?”. Poate că nu ştiu… Ceea ce ştiu însă şi ceilalţi nu par a şti, sau dacă ştiu nu vor să ia în discuţie, este că nu există o singură versiune a unei probleme. Întotdeauna există mai multe, si toate trebuie luate în considerare, chiar şi cele mai nebuneşti, pînă la demonstrarea invalidităţii lor. Deci, dacă argumentaţia potrivit căreia Iuda, individ cu intenţii meschine, uşor de folosit de către Diavol, care de altfel a şi intrat în el pentru a-şi desăvîrşi lucrarea, reprezintă doar o variantă a acestei probleme, unde sunt celelalte variante? Dar dacă varianta propusă în virtutea unui raţionament pornit în contra sensului său nu este cea validă? Dacă există şi o altă explicaţie? Dacă da, nimeni nu pare că s-a obosit să o caute prea mult.

Să mai vorbim puţin despre personajul negativ Iuda: un individ atît de lipsit de scrupule, încît nu-i pasă de cel lîngă care trăieşte, un individ atît de meschin încît se foloseşte de un altul, bun prin definiţie – este, desigur, vorba despre Iisus – un individ căruia nu-i pasă de nimeni şi de nimic, cu excepţia lui. Toată perioada trăită lîngă Iisus nu a învăţat nimic, nu a fost cîtuşi de puţin maleabil la învăţăturile lui Iisus, nu a devenit un ins mai bun, ci a rămas statornicit pe aceeaşi veşnică poziţie de individ rău, malefic, interesat numai de persoana lui. Toate bune şi frumoase pînă aici, nu? Întrebarea mea, solicitînd un răspuns logic şi nu unul în dodii creştine, este: cum se face că un astfel de om, insensibil, nevăzînd nimic altceva decît propriul interes în tot ceea ce face, căruia nu-i pasă de nimeni cu excepţia persoanei sale, interesat numai în obţinerea satisfacţiilor personale, cu alte cuvinte, un răufăcător înnăscut, un trădător pentru care nimeni şi nimic nu prezintă valoare, ajunge să se căiască în urma faptelor sale, nici măcar ieşite din comunul existenţei sale? Cum devine chinuit de o ultimă faptă abjectă? Din moment ce Iuda se foloseşte de Iisus, din moment ce toată viaţa lui este o trădare, atunci cum dracu’ poate să ajungă să simtă remuşcări şi să se mai şi spînzure? Poate că modul meu de a percepe lucrurile este sucit, este posibil… dar parcă totuşi este mai logic decît cel în care este perceput Iuda.

Ce nu înţeleg este cum poate cineva crede ca un individ presupus a nu cunoaşte ce înseamnă remuşcare, un individ viciat şi înveterat în samavolnicie, ajunge, după un scurt proces de conştiinţă – care unde mai pui, apare brusc, peste noapte, pînă atunci nici măcar trecîndu-i prin cap aşa ceva – să se considere a fi un bicisnic, care nu mai merită să trăiască şi astfel îşi pune capăt zilelor.

Potrivit credinţei înstăpînite în creştinism, Iuda era un trădător şi un nemernic de la bun început. O bună întrebare ar fi cum a putut Iisus să accepte în jurul său un astfel de individ? Întrebare aparent fără un răspuns logic, însă în acest caz putem accepta premisa că Iisus era Iisus, că modul şi felul său de a gîndi era unic şi nu avem cum să ne dăm seama de motivele ce l-au determinat să accepte un asemenea om printre discipolii săi. Sau … ne gîndim că Iisus avea nevoie de Iuda.

NOAPTEA IUDEI - Noaptea

Noaptea

Nu ştiu dacă am să reuşesc în demersul meu, nu ştiu dacă scrisele mele îşi vor atinge, într-un final, scopul. Ce doresc? Prezentarea unuia dintre cele mai urîte personaje din istoria religioasă a omenirii, mai bine zis a unei părţi din această omenire, într-o altă lumină. A încerca să-l prezint pe Iuda ca fiind altfel decît aşa cum este el perceput în mentalul tradiţional şi chiar modern este un lucru greu de făcut, dar necesar – cel puţin din punctul meu de vedere. Evident, cu această ocazie o să-mi ascut dinţii şi asupra altor aspecte ce mă irită în toată problema asta cu religia creştină. Mai vreau, de fapt ar trebui să spun că sper ca măcar un singur cititor să deschidă ochii mai larg. Dacă voi reuşi asta, nimic nu a fost în zadar, şi totul va fi răsplătit.

Creştinismul vizat este – trebuie să fie – cel dezvoltat pe filiera lui Pavel şi a urmaşilor săi. Desigur, varianta ebionită, ca şi altele, se vor regăsi în unele dintre rîndurile de mai jos, însă nu reprezintă calea ce o voi urma în raţionamentele mele. Mi se pare mai uşor de demonstrat, ca şi de înţeles, invaliditatea argumentelor folosite in Biblie. Asta poate şi pentru că este mai facil să demolez o teorie şchioapă, decît să construiesc una căreia îi vor fi căutate lacune, pentru a se spune că nu se susţine. De altfel, ebioniţii au fost deja catalogaţi drept “eretici” de multă vreme…

Iuda: genul de om inextricabil legat de personajul ce i-a adus reputaţia postumă de care se bucură, chiar dacă este una dintre cele mai negative. În cîteva cazuri am fost tentat să văd în Iuda o fiinţă total diferită de ceilalţi – lucru care în mod sigur poate fi probat, indiferent din ce punct de vedere, negativ sau pozitiv, privim lucrurile. Faptul că Iuda a fost şi va rămîne o figură importantă în religia creştină nu i se datorează lui, ci lui Iisus, asupra lui Iuda răsfrîngîndu-se de fapt faima celui din urmă. Cu toate astea, şi Iuda are un rol major în derularea evenimentelor.

Aş fi vrut să cunosc aspectul fizic al lui Iuda, în special cel facial. Cred că mi-ar fi spus multe; inexistenţa unei descrieri detaliate a figurilor cuprinse în cadrul acestor evenimente constituie, cel puţin pentru mine, o problemă, un handicap. Mă gîndesc la o teorie foarte la modă ceva vreme în trecut, anume cea a “omului criminal”. Chiar dacă punctul de pornire era eronat, ea prezintă totuşi o oarecare validitate. Sunt sigur că faţa unui individ creditat cu trădarea unei fiinţe excepţionale, aşa cum a fost Iisus, trebuie să fi fost extrem de expresivă. Să ne amintim doar că pictorii, abordînd figura lui Iuda, au creat o imagine cu trăsături negative accentuate, în vreme ce imaginea lui Iisus este una de o mare caldură umană.

În acelaşi timp, genul de om reprezentat de Iuda nu rămîne niciodată în memoria colectivă dacă nu este legat de un personaj de excepţie. Altfel spus, acest lucru înseamnă că un asemenea individ nu are nici un fel de viaţă fără de cea insuflată de personajul în jurul căruia orbitează. Iată o primă întrebare la care nu pare să existe decît un singur răspuns valid. Ar fi putut Iuda să existe fără Iisus? Dar şi următoarea întrebare este la fel de dificilă: ar fi putut Iisus să existe fără Iuda?

Viaţa în jurul unui astfel de personaj excepţional este dificilă. Cu toate astea, este una plină; nu ştiu ce fel de emoţii, ce fel de gînduri implică, însă sunt sigur că printre ele nu se găseşte rutina ce caracterizează, cel puţin de la o anumită vîrstă, existenţa majorităţii fiinţelor umane. Ceea ce vreau să spun este că nu poţi trăi lîngă o astfel de persoană şi apoi să o îndepărtezi printr-un act de voinţă proprie; este ca şi cum ţi-ai îndepărta singura şansă de a trăi cu adevărat, de a şti cu adevărat. Din punct de vedere logic, o astfel de acţiune nu îşi are locul. Mergînd mai departe pe firul raţionamentului, putem privi acţiunea lui Iuda din mai multe unghiuri: fie a făcut-o din inconştienţă, fie logica acestei acţiuni este o alta, fie încă nu înţelegem fapta lui, fie îi aducem iarăşi în discuţie pe ebioniţi, fie … Întotdeauna mi-a displăcut mentalul aristotelic, oscilînd doar între da-nu, alb-negru, bine-rău, limitînd toate opţiunile la doar două; trebuie să fie, şi sunt, mai multe …

Prima variantă a fost cea mai seducătoare, fiind de altfel folosită pentru a exemplifica o anume simbolistică. De altfel, se găseşte în strînsă legătură cu cele de mai sus; pentru că trădarea nu avea cum să fie explicată printr-o argumentaţie logică, datorită simplului motiv că la prima vedere ea nu există, acţiunea în sine părînd lipsită de orice raţiune, a fost preferată varianta subliniind acţiunea ilogică, iresponsabilă, inconştientă. Astfel, motivaţia dată acţiunii lui Iuda a fost că s-a lăsat ispitit, că Satan l-a determinat să facă ceea ce a făcut. Este o explicaţie, validă pentru o anumită perioadă, ce se susţine prin prisma neverosimilităţii unei asemenea acţiuni. Dacă, logic vorbind, un om nu putea face ce a făcut Iuda, atunci trebuie să se iasă puţin din acest contextul uman. Ce alt context exista? Alterul divin, desigur, indiferent dacă este bun sau rău. Iuda este dezumanizat la un anumit moment dat, pentru că el de fapt devine Satan, demonul punînd stăpînire pe mentalul omului Iuda şi determinîndu-l să comită abominabila sa trădare. Explicaţia era mult prea la îndemînă pentru a putea fi omisă. Problema constă în faptul că este o explicaţie prea raţională pentru o acţiune iraţională, deşi aş putea spune în acelaşi timp că este o explicaţie ilogică pentru o acţiune ilogică.

NOAPTEA IUDEI - Iuda (continuare)

Uscăciunea din gît şi gură nu-i permitea nici măcar articularea unui singur cuvînt. Se găsea la picioarele propriei imagini, la rîndul ei aflată în faţa Maestrului. Se privea însă cu alţi ochi, se vedea într-o altă postură. Figura sa începea să se schimbe, să capete trăsături mai întîi nedefinite dar apoi clar conturate, trăsături pe care nu le recunoştea, însă în mod paradoxal ştia că-i aparţin. Imaginea îi apărea acum deformată, schimonosită, o vedenie hîdă, cu care se identifica, însă toată fiinţa sa refuza identificarea. Încerca să şteargă din faţa ochilor această figură, cînd la un moment dat a observat că era străbătută de pîrîiaşe de apă, contribuind mai mult la deformarea ei, împărţind-o în părţi groteşti, ce deveneau independente, alcătuind însă în continuare un tot inspirîndu-i groază. Îşi duse mîinile la ochi şi în acel moment a simţit, odată cu atingerea degetelor, că întreaga faţă îi era umedă, brăzdată de lacrimi.

A început să clatine violent din cap şi să-şi şteargă faţa cu mîneca. Scuturîndu-se ca de o grea povară, s-a ridicat în picioare, strîngînd în mînă punguţa ce căpătase o greutate dincolo de materialitatea sa. Se uită îndelung la pungă, cu o privire lipsită de substanţă, lipsită de orice. Se simţea pustiit, golit de gînduri şi de interior. Trecuse vreme îndelungată de cînd nu mai încercase o asemenea senzaţie. Îşi aducea aminte că se mai simţise aşa, că mai încercase astfel de stări de nenumărate ori, înainte vreme, înainte de a i se alătura lui Iisus. După ce devenise discipolul lui, viaţa sa devenise deodată plină. Parcă în urma acelei zile viaţa sa devenise alta, căpătase un sens pînă atunci niciodată atins. De altfel, acesta nu fusese un motiv minor cînd hotărîse să i se alăture lui Iisus. Ştia că se va simţi mai împlinit, ştia că viaţa sa avea să se desfăşoare în jurul lui.Acum însă, cînd Maestrul era departe de el, şi tocmai datorită lui, acum cînd nu mai avea posibilitatea să-l vadă, cînd nu mai putea fi lîngă el, totul i se părea fără nici un rost. Nimic nu mai avea sens, nimic nu mai merita atenţie.

"Ce rost am eu fără tine?”, se întrebă. După ce şi-a pus întrebarea, a început să înţeleagă adevăratele ei implicaţii. Înţelese că viaţa sa nu a avut niciun scop înainte de a-l fi întîlnit pe Iisus. Aşa şi-a dat seama că din nou viaţa sa nu mai avea vreun rost. Nu mai cunoştea nicio realitate, după ce avusese certitudinea singurei realităţi; nu mai putea avea niciun ideal, după ce el însuşi l-a înlăturat pe cel care i se arătase; nu mai putea avea nicio viaţă, după ce refuzase viaţa însăşi. Simţea cum gîndurile îi devin deodată incandescente, apăsîndu-l precum o povară de foc, însutit mai grea decît oricare alta suportată anterior. Nu putea scăpa de sine, nu putea scăpa de gîndurile ce îl înconjurau precum un cerc de fier. Acestea deveneau cînd confuze, cînd clare precum cristalul, deveneau torturi, manifestîndu-se prin durerea ce îl împingea către limitele insuportabile şi chinuitoare ale suferinţei. Povara existenţei fără Iisus devenea insuportabilă, după ce ştiuse, după ce se aflase aproape, după ce, în cele din urmă, gasise un rost vieţii sale. Întrebările deveneau din ce în ce mai rascolitoare. “Acesta a fost scopul vieţii mele?” Nu putea crede aşa ceva; îşi dori să fie măcar atît de lucid încît să distingă realitatea de ceea ce nu era adevărat. În acele momente a devenit conştient de faptul că voia să se scuze, şi-a dat seama că încerca să se disculpe în faţa propriei sale conştiinţe. Gîndurile i se învălmăşeau într-un cerc vicios; pe de o parte ştia care fuseseră intenţiile sale, ştia ce dorise şi sperase să facă; pe de alta, devenea însă din ce în ce mai nesigur. Începu să caute substraturi ale acţiunilor sale, în acelaşi timp căutînd orice explicaţii ascunse. “Am fost ispitit? Nu, doar caut scuze. Însă este ca şi cum aş încerca să mă mint pe mine. Poate că doresc să mă mint, poate că vreau să cred ceea ce-mi convine. Dar nu, nu … Ştiu foarte bine ce-am făcut, ştiu foarte bine ce s-a întîmplat. Şi totul s-a întîmplat datorită mie. Dar acum, de ce am dubii? De ce mă întorc asupra celor făcute? Mi-au spus că l-am trădat… Sunt sigur că ceilalţi au aceeaşi părere. Cum de nu înţeleg că nu l-aş putea trăda? Aşa cum nici ei nu ar putea-o face… Însă eu l-am dat pe Învăţător pe mîna bătrînilor, datorită mie este el acum închis. Tot ce am vrut a fost ca ei să-l cunoască, să-l recunoască drept cine este. Am ales oare calea greşită? Doamne, îmi pierd minţile, îşi spuse, simţindu-şi capul supus unei presiuni enorme. Doamne, de ce m-ai lăsat să fac asta? Sau poate ... am fost ispitit? Poate Diavolul şi-a desăvîrşit lucrarea prin mine nevolnicul ... Nu, îşi spuse în continuare, n-am fost ispitit. Eu şi numai eu am gîndit ce-am făcut. Eu am vorbit cu Zerah, eu m-am gîndit la toate. Cum de am putut fi atît de orb?! Acum văd clar ce voiau de la mine, acum înţeleg de ce doreau să îi duc la el. Parcă mi-a luat Domnul minţile... Sau poate Diavolul? Dar cum de nu m-am gîndit? Şi la urma urmei, ce-am ţinut morţiş ca Iisus să se înfăţişeze în faţa sinedriului? Putea să se întîmple şi altă dată, cînd îi va fi convenit lui, nu mie. Ce Diavol mi-a dat ghes să fac aşa ceva? Ce avea el de cîştigat? Ce aveam eu de cîştigat?”

Rămase cîteva clipe cu gîndul asupra acestei întrebari, căutînd răspunsuri.

„Treizeci de arginţi, asta am avut de cîştigat. Aşa şi trebuie! Am fost vanitos! îşi zise într-o străfulgerare. Am vrut să fiu eu cel care-l prezenta lumii pe Mesia, pe fiul lui Dumnezeu. Am vrut să le arăt că eu am avut primul curajul să spun asta în faţa sinedriului. Am vrut să mă fălesc că sunt ucenicul lui, am vrut ca lumea să mă arate şi să spună: "Iată, e Iuda, ucenicul lui Iisus. El l-a adus pe Mesia printre noi. Ferice de el!" Am vrut ca lumea să afle că eu sunt un apropiat al lui Mesia. Am vrut de fapt ca lumea să mă cunoască pe mine, prin el. Am dorit să mă fac pe mine cunoscut, pentru că ăsta era singurul mod în care o puteam face. Ah, suflet nenorocit! Am căutat faimă şi mărire şi am căpătat ura şi scîrba. Decît să-i taie urechea ăluia, mai bine mă omora pe mine Petru. Asta s-ar fi ales de Iuda, ucenicul lui Iisus. Doamne, cum ai putut îngădui una ca asta? Şi Iisus, de ce m-a lăsat? De ce nu mi-a spus că am luat-o pe cărări greşite? De ce nu mi-a spus că Diavolul mîndriei îmi dă brînci de la spate?”

Continuă să se gîndească la cele întîmplate, analizînd, atît cît putea, raţiunile acţiunilor sale. O parte din el căuta să se justifice, căuta să-şi spună că ceea ce făcuse nu putea fi o trădare. Ajungînd la acest punct se opri, brusc cutremurat de o idee, de un răspuns. Însuşi Învăţătorul îi spusese să facă ce avea de gînd. Uitase asta, iar acum nu i se mai părea deloc un amănunt lipsit de importanţă. Dimpotrivă, era ceea ce justifica totul. Învăţătorul se uitase la el, în ochii lui, şi îi spusese „Ce faci, fă repede!” De bună seamă că Învăţătorul ştiuse care îi erau gîndurile. L-ar fi putut opri, dacă intenţiile sale ar fi fost necurate; pentru că nu l-a oprit însă, însemna că ... Însemna că ce?

Nu reuşea să se simtă liniştit, nu reuşea să-şi găsească acea pace sufletească necesară, chiar dacă pentru o clipă răsuflase uşurat. Tot nu se simţea în largul său, chiar şi după ce îşi amintise spusele lui Iisus. Ceva din interior, nedefinit deocamdată, îl rodea. Ceva îi spunea că trebuia să mai caute, că trebuia să depene mai departe firul durerii sale, pînă la capăt, pentru a ajunge la răspunsurile ce aveau să-i redea, poate, tihna sufletească. Mergînd pe firul gîndului, îşi aduse aminte că spusele Învăţătorului îi fuseseră adresate în timpul cinei luate în taină cu toţii. Învăţătorul purta o discuţie cu ceilalţi, iar el auzise numai frînturi, pentru că stătuse un pic mai retras, fiind înfometat. Ioan şi Petru erau aproape de Iisus şi-l întrebau ceva. Nu reuşea să-şi amintească dacă Iisus răspunsese la întrebare, sau dacă nu răspunsese deloc, nu putuse auzi din locul în care se aflase. Apoi, însuşi Învăţătorul îl îmbiase cu mîncare. De asemenea, revăzu cu ochii minţii şi privirea triumfătoare aruncată tovarăşilor lui, ca şi cum ar fi vrut să le spună că doar lui îi acordase Maestrul o atenţie deosebită.

Parcă întotdeauna se simţise în competiţie cu ei, parcă mereu ar fi vrut să le arate că el se găseşte aproape de inima lui Iisus. Acela fusese un nou prilej pentru a arăta acest lucru. Iar apoi Iisus îi spusese „Ce faci, fă repede!” Plecase către arhierei îmbătat de preaplinul sufletului. Învăţătorul, se gîndea, îi ştia cu siguranţă gîndurile, şi îi spusese să meargă la templu. Aşadar, el avea să anunţe sosirea lui Mesia, el fusese desemnat să anunţe sosirea celui ales. Apoi, totul se transformase într-un coşmar. Soldaţii îl luaseră pe Iisus ca pe un tîlhar, Petru îl scuipase în obraz, sinedriul se adunase pentru a-l condamna pe Maestru, şi toţi îl considerau pe el trădător. Iar el nu ştiuse nimic!

„Sunt nevinovat!”, strigă cu voce tare, hohotind cu lacrimi amare. „Sunt nevinovat”, repetă, glasul stingîndu-i-se pe măsură ce pronunţa cuvintele. „Sunt nevinovat”, încercă să mai spună, însă puterile îl lăsau. Îşi simţi corpul greu, ochii ca de plumb... Chiar dacă era aşezat, avea senzaţia că totul se învîrte în jurul lui. O beznă atotcuprinzătoare, neagră precum păcatul, îl înghiţi subit...