NOAPTEA IUDEI - Noaptea

Noaptea

Nu ştiu dacă am să reuşesc în demersul meu, nu ştiu dacă scrisele mele îşi vor atinge, într-un final, scopul. Ce doresc? Prezentarea unuia dintre cele mai urîte personaje din istoria religioasă a omenirii, mai bine zis a unei părţi din această omenire, într-o altă lumină. A încerca să-l prezint pe Iuda ca fiind altfel decît aşa cum este el perceput în mentalul tradiţional şi chiar modern este un lucru greu de făcut, dar necesar – cel puţin din punctul meu de vedere. Evident, cu această ocazie o să-mi ascut dinţii şi asupra altor aspecte ce mă irită în toată problema asta cu religia creştină. Mai vreau, de fapt ar trebui să spun că sper ca măcar un singur cititor să deschidă ochii mai larg. Dacă voi reuşi asta, nimic nu a fost în zadar, şi totul va fi răsplătit.

Creştinismul vizat este – trebuie să fie – cel dezvoltat pe filiera lui Pavel şi a urmaşilor săi. Desigur, varianta ebionită, ca şi altele, se vor regăsi în unele dintre rîndurile de mai jos, însă nu reprezintă calea ce o voi urma în raţionamentele mele. Mi se pare mai uşor de demonstrat, ca şi de înţeles, invaliditatea argumentelor folosite in Biblie. Asta poate şi pentru că este mai facil să demolez o teorie şchioapă, decît să construiesc una căreia îi vor fi căutate lacune, pentru a se spune că nu se susţine. De altfel, ebioniţii au fost deja catalogaţi drept “eretici” de multă vreme…

Iuda: genul de om inextricabil legat de personajul ce i-a adus reputaţia postumă de care se bucură, chiar dacă este una dintre cele mai negative. În cîteva cazuri am fost tentat să văd în Iuda o fiinţă total diferită de ceilalţi – lucru care în mod sigur poate fi probat, indiferent din ce punct de vedere, negativ sau pozitiv, privim lucrurile. Faptul că Iuda a fost şi va rămîne o figură importantă în religia creştină nu i se datorează lui, ci lui Iisus, asupra lui Iuda răsfrîngîndu-se de fapt faima celui din urmă. Cu toate astea, şi Iuda are un rol major în derularea evenimentelor.

Aş fi vrut să cunosc aspectul fizic al lui Iuda, în special cel facial. Cred că mi-ar fi spus multe; inexistenţa unei descrieri detaliate a figurilor cuprinse în cadrul acestor evenimente constituie, cel puţin pentru mine, o problemă, un handicap. Mă gîndesc la o teorie foarte la modă ceva vreme în trecut, anume cea a “omului criminal”. Chiar dacă punctul de pornire era eronat, ea prezintă totuşi o oarecare validitate. Sunt sigur că faţa unui individ creditat cu trădarea unei fiinţe excepţionale, aşa cum a fost Iisus, trebuie să fi fost extrem de expresivă. Să ne amintim doar că pictorii, abordînd figura lui Iuda, au creat o imagine cu trăsături negative accentuate, în vreme ce imaginea lui Iisus este una de o mare caldură umană.

În acelaşi timp, genul de om reprezentat de Iuda nu rămîne niciodată în memoria colectivă dacă nu este legat de un personaj de excepţie. Altfel spus, acest lucru înseamnă că un asemenea individ nu are nici un fel de viaţă fără de cea insuflată de personajul în jurul căruia orbitează. Iată o primă întrebare la care nu pare să existe decît un singur răspuns valid. Ar fi putut Iuda să existe fără Iisus? Dar şi următoarea întrebare este la fel de dificilă: ar fi putut Iisus să existe fără Iuda?

Viaţa în jurul unui astfel de personaj excepţional este dificilă. Cu toate astea, este una plină; nu ştiu ce fel de emoţii, ce fel de gînduri implică, însă sunt sigur că printre ele nu se găseşte rutina ce caracterizează, cel puţin de la o anumită vîrstă, existenţa majorităţii fiinţelor umane. Ceea ce vreau să spun este că nu poţi trăi lîngă o astfel de persoană şi apoi să o îndepărtezi printr-un act de voinţă proprie; este ca şi cum ţi-ai îndepărta singura şansă de a trăi cu adevărat, de a şti cu adevărat. Din punct de vedere logic, o astfel de acţiune nu îşi are locul. Mergînd mai departe pe firul raţionamentului, putem privi acţiunea lui Iuda din mai multe unghiuri: fie a făcut-o din inconştienţă, fie logica acestei acţiuni este o alta, fie încă nu înţelegem fapta lui, fie îi aducem iarăşi în discuţie pe ebioniţi, fie … Întotdeauna mi-a displăcut mentalul aristotelic, oscilînd doar între da-nu, alb-negru, bine-rău, limitînd toate opţiunile la doar două; trebuie să fie, şi sunt, mai multe …

Prima variantă a fost cea mai seducătoare, fiind de altfel folosită pentru a exemplifica o anume simbolistică. De altfel, se găseşte în strînsă legătură cu cele de mai sus; pentru că trădarea nu avea cum să fie explicată printr-o argumentaţie logică, datorită simplului motiv că la prima vedere ea nu există, acţiunea în sine părînd lipsită de orice raţiune, a fost preferată varianta subliniind acţiunea ilogică, iresponsabilă, inconştientă. Astfel, motivaţia dată acţiunii lui Iuda a fost că s-a lăsat ispitit, că Satan l-a determinat să facă ceea ce a făcut. Este o explicaţie, validă pentru o anumită perioadă, ce se susţine prin prisma neverosimilităţii unei asemenea acţiuni. Dacă, logic vorbind, un om nu putea face ce a făcut Iuda, atunci trebuie să se iasă puţin din acest contextul uman. Ce alt context exista? Alterul divin, desigur, indiferent dacă este bun sau rău. Iuda este dezumanizat la un anumit moment dat, pentru că el de fapt devine Satan, demonul punînd stăpînire pe mentalul omului Iuda şi determinîndu-l să comită abominabila sa trădare. Explicaţia era mult prea la îndemînă pentru a putea fi omisă. Problema constă în faptul că este o explicaţie prea raţională pentru o acţiune iraţională, deşi aş putea spune în acelaşi timp că este o explicaţie ilogică pentru o acţiune ilogică.

NOAPTEA IUDEI - Iuda (continuare)

Uscăciunea din gît şi gură nu-i permitea nici măcar articularea unui singur cuvînt. Se găsea la picioarele propriei imagini, la rîndul ei aflată în faţa Maestrului. Se privea însă cu alţi ochi, se vedea într-o altă postură. Figura sa începea să se schimbe, să capete trăsături mai întîi nedefinite dar apoi clar conturate, trăsături pe care nu le recunoştea, însă în mod paradoxal ştia că-i aparţin. Imaginea îi apărea acum deformată, schimonosită, o vedenie hîdă, cu care se identifica, însă toată fiinţa sa refuza identificarea. Încerca să şteargă din faţa ochilor această figură, cînd la un moment dat a observat că era străbătută de pîrîiaşe de apă, contribuind mai mult la deformarea ei, împărţind-o în părţi groteşti, ce deveneau independente, alcătuind însă în continuare un tot inspirîndu-i groază. Îşi duse mîinile la ochi şi în acel moment a simţit, odată cu atingerea degetelor, că întreaga faţă îi era umedă, brăzdată de lacrimi.

A început să clatine violent din cap şi să-şi şteargă faţa cu mîneca. Scuturîndu-se ca de o grea povară, s-a ridicat în picioare, strîngînd în mînă punguţa ce căpătase o greutate dincolo de materialitatea sa. Se uită îndelung la pungă, cu o privire lipsită de substanţă, lipsită de orice. Se simţea pustiit, golit de gînduri şi de interior. Trecuse vreme îndelungată de cînd nu mai încercase o asemenea senzaţie. Îşi aducea aminte că se mai simţise aşa, că mai încercase astfel de stări de nenumărate ori, înainte vreme, înainte de a i se alătura lui Iisus. După ce devenise discipolul lui, viaţa sa devenise deodată plină. Parcă în urma acelei zile viaţa sa devenise alta, căpătase un sens pînă atunci niciodată atins. De altfel, acesta nu fusese un motiv minor cînd hotărîse să i se alăture lui Iisus. Ştia că se va simţi mai împlinit, ştia că viaţa sa avea să se desfăşoare în jurul lui.Acum însă, cînd Maestrul era departe de el, şi tocmai datorită lui, acum cînd nu mai avea posibilitatea să-l vadă, cînd nu mai putea fi lîngă el, totul i se părea fără nici un rost. Nimic nu mai avea sens, nimic nu mai merita atenţie.

"Ce rost am eu fără tine?”, se întrebă. După ce şi-a pus întrebarea, a început să înţeleagă adevăratele ei implicaţii. Înţelese că viaţa sa nu a avut niciun scop înainte de a-l fi întîlnit pe Iisus. Aşa şi-a dat seama că din nou viaţa sa nu mai avea vreun rost. Nu mai cunoştea nicio realitate, după ce avusese certitudinea singurei realităţi; nu mai putea avea niciun ideal, după ce el însuşi l-a înlăturat pe cel care i se arătase; nu mai putea avea nicio viaţă, după ce refuzase viaţa însăşi. Simţea cum gîndurile îi devin deodată incandescente, apăsîndu-l precum o povară de foc, însutit mai grea decît oricare alta suportată anterior. Nu putea scăpa de sine, nu putea scăpa de gîndurile ce îl înconjurau precum un cerc de fier. Acestea deveneau cînd confuze, cînd clare precum cristalul, deveneau torturi, manifestîndu-se prin durerea ce îl împingea către limitele insuportabile şi chinuitoare ale suferinţei. Povara existenţei fără Iisus devenea insuportabilă, după ce ştiuse, după ce se aflase aproape, după ce, în cele din urmă, gasise un rost vieţii sale. Întrebările deveneau din ce în ce mai rascolitoare. “Acesta a fost scopul vieţii mele?” Nu putea crede aşa ceva; îşi dori să fie măcar atît de lucid încît să distingă realitatea de ceea ce nu era adevărat. În acele momente a devenit conştient de faptul că voia să se scuze, şi-a dat seama că încerca să se disculpe în faţa propriei sale conştiinţe. Gîndurile i se învălmăşeau într-un cerc vicios; pe de o parte ştia care fuseseră intenţiile sale, ştia ce dorise şi sperase să facă; pe de alta, devenea însă din ce în ce mai nesigur. Începu să caute substraturi ale acţiunilor sale, în acelaşi timp căutînd orice explicaţii ascunse. “Am fost ispitit? Nu, doar caut scuze. Însă este ca şi cum aş încerca să mă mint pe mine. Poate că doresc să mă mint, poate că vreau să cred ceea ce-mi convine. Dar nu, nu … Ştiu foarte bine ce-am făcut, ştiu foarte bine ce s-a întîmplat. Şi totul s-a întîmplat datorită mie. Dar acum, de ce am dubii? De ce mă întorc asupra celor făcute? Mi-au spus că l-am trădat… Sunt sigur că ceilalţi au aceeaşi părere. Cum de nu înţeleg că nu l-aş putea trăda? Aşa cum nici ei nu ar putea-o face… Însă eu l-am dat pe Învăţător pe mîna bătrînilor, datorită mie este el acum închis. Tot ce am vrut a fost ca ei să-l cunoască, să-l recunoască drept cine este. Am ales oare calea greşită? Doamne, îmi pierd minţile, îşi spuse, simţindu-şi capul supus unei presiuni enorme. Doamne, de ce m-ai lăsat să fac asta? Sau poate ... am fost ispitit? Poate Diavolul şi-a desăvîrşit lucrarea prin mine nevolnicul ... Nu, îşi spuse în continuare, n-am fost ispitit. Eu şi numai eu am gîndit ce-am făcut. Eu am vorbit cu Zerah, eu m-am gîndit la toate. Cum de am putut fi atît de orb?! Acum văd clar ce voiau de la mine, acum înţeleg de ce doreau să îi duc la el. Parcă mi-a luat Domnul minţile... Sau poate Diavolul? Dar cum de nu m-am gîndit? Şi la urma urmei, ce-am ţinut morţiş ca Iisus să se înfăţişeze în faţa sinedriului? Putea să se întîmple şi altă dată, cînd îi va fi convenit lui, nu mie. Ce Diavol mi-a dat ghes să fac aşa ceva? Ce avea el de cîştigat? Ce aveam eu de cîştigat?”

Rămase cîteva clipe cu gîndul asupra acestei întrebari, căutînd răspunsuri.

„Treizeci de arginţi, asta am avut de cîştigat. Aşa şi trebuie! Am fost vanitos! îşi zise într-o străfulgerare. Am vrut să fiu eu cel care-l prezenta lumii pe Mesia, pe fiul lui Dumnezeu. Am vrut să le arăt că eu am avut primul curajul să spun asta în faţa sinedriului. Am vrut să mă fălesc că sunt ucenicul lui, am vrut ca lumea să mă arate şi să spună: "Iată, e Iuda, ucenicul lui Iisus. El l-a adus pe Mesia printre noi. Ferice de el!" Am vrut ca lumea să afle că eu sunt un apropiat al lui Mesia. Am vrut de fapt ca lumea să mă cunoască pe mine, prin el. Am dorit să mă fac pe mine cunoscut, pentru că ăsta era singurul mod în care o puteam face. Ah, suflet nenorocit! Am căutat faimă şi mărire şi am căpătat ura şi scîrba. Decît să-i taie urechea ăluia, mai bine mă omora pe mine Petru. Asta s-ar fi ales de Iuda, ucenicul lui Iisus. Doamne, cum ai putut îngădui una ca asta? Şi Iisus, de ce m-a lăsat? De ce nu mi-a spus că am luat-o pe cărări greşite? De ce nu mi-a spus că Diavolul mîndriei îmi dă brînci de la spate?”

Continuă să se gîndească la cele întîmplate, analizînd, atît cît putea, raţiunile acţiunilor sale. O parte din el căuta să se justifice, căuta să-şi spună că ceea ce făcuse nu putea fi o trădare. Ajungînd la acest punct se opri, brusc cutremurat de o idee, de un răspuns. Însuşi Învăţătorul îi spusese să facă ce avea de gînd. Uitase asta, iar acum nu i se mai părea deloc un amănunt lipsit de importanţă. Dimpotrivă, era ceea ce justifica totul. Învăţătorul se uitase la el, în ochii lui, şi îi spusese „Ce faci, fă repede!” De bună seamă că Învăţătorul ştiuse care îi erau gîndurile. L-ar fi putut opri, dacă intenţiile sale ar fi fost necurate; pentru că nu l-a oprit însă, însemna că ... Însemna că ce?

Nu reuşea să se simtă liniştit, nu reuşea să-şi găsească acea pace sufletească necesară, chiar dacă pentru o clipă răsuflase uşurat. Tot nu se simţea în largul său, chiar şi după ce îşi amintise spusele lui Iisus. Ceva din interior, nedefinit deocamdată, îl rodea. Ceva îi spunea că trebuia să mai caute, că trebuia să depene mai departe firul durerii sale, pînă la capăt, pentru a ajunge la răspunsurile ce aveau să-i redea, poate, tihna sufletească. Mergînd pe firul gîndului, îşi aduse aminte că spusele Învăţătorului îi fuseseră adresate în timpul cinei luate în taină cu toţii. Învăţătorul purta o discuţie cu ceilalţi, iar el auzise numai frînturi, pentru că stătuse un pic mai retras, fiind înfometat. Ioan şi Petru erau aproape de Iisus şi-l întrebau ceva. Nu reuşea să-şi amintească dacă Iisus răspunsese la întrebare, sau dacă nu răspunsese deloc, nu putuse auzi din locul în care se aflase. Apoi, însuşi Învăţătorul îl îmbiase cu mîncare. De asemenea, revăzu cu ochii minţii şi privirea triumfătoare aruncată tovarăşilor lui, ca şi cum ar fi vrut să le spună că doar lui îi acordase Maestrul o atenţie deosebită.

Parcă întotdeauna se simţise în competiţie cu ei, parcă mereu ar fi vrut să le arate că el se găseşte aproape de inima lui Iisus. Acela fusese un nou prilej pentru a arăta acest lucru. Iar apoi Iisus îi spusese „Ce faci, fă repede!” Plecase către arhierei îmbătat de preaplinul sufletului. Învăţătorul, se gîndea, îi ştia cu siguranţă gîndurile, şi îi spusese să meargă la templu. Aşadar, el avea să anunţe sosirea lui Mesia, el fusese desemnat să anunţe sosirea celui ales. Apoi, totul se transformase într-un coşmar. Soldaţii îl luaseră pe Iisus ca pe un tîlhar, Petru îl scuipase în obraz, sinedriul se adunase pentru a-l condamna pe Maestru, şi toţi îl considerau pe el trădător. Iar el nu ştiuse nimic!

„Sunt nevinovat!”, strigă cu voce tare, hohotind cu lacrimi amare. „Sunt nevinovat”, repetă, glasul stingîndu-i-se pe măsură ce pronunţa cuvintele. „Sunt nevinovat”, încercă să mai spună, însă puterile îl lăsau. Îşi simţi corpul greu, ochii ca de plumb... Chiar dacă era aşezat, avea senzaţia că totul se învîrte în jurul lui. O beznă atotcuprinzătoare, neagră precum păcatul, îl înghiţi subit...

NOAPTEA IUDEI - Iuda (continuare)

Nu mai auzea demult cuvintele femeii, fiind pierdut în şirul propriilor gînduri. Încerca să înţeleagă, încerca să vadă cum ar fi putut repara răul făcut, însă gîndurile sale alergau într-un cerc de unde nu mai aveau scăpare. Totul se învîrtea în jurul lui, nimic nu mai era clar, cuvintele auzindu-se din ce în ce mai de departe. Deodată, spusele ei îi atraseră atenţia din nou.

- ... şi-aşa cum mergea, mi-am dat seama că-l cunosc şi că este unul dintre ăia de mergeau cu Iisus.
- Cine?
- Păi nu ţi-am spus odată?! Unul de-a trecut mai devreme pe aici. Imediat l-am recunoscut, doar ţi-am zis că mă pricep la oameni. Era unul dintre ei, dintre ucenicii lui. Mergea cu faţa-n jos, parcă încerca să se ascundă, să nu-l vadă lumea, dar cu mine nu i-a mers. L-am luat de mînecă şi am strigat că este un ucenic de-al lui.
- Şi acum unde este?

Începea să gîndească, să făurească planuri. Dacă ar fi reuşit să vorbească cu tovarăşii lui, poate ar mai fi fost o speranţă; poate chiar i-ar fi făcut să-l creadă. Trebuia însă să afle în primul rînd unde erau. De cînd începuse seara şi după ce Iisus fusese luat, nu mai văzuse pe nici unul dintre ei.

- Cum arăta?
- O mutră de ticălos. Era îndesat, avea o barbă mare, neagră...
- Petru, şopti Iuda pentru sine.
- ... L-am recunoscut de cum l-am văzut.
- Şi unde e? Unde s-a dus?
- Nu ştiu, au venit romanii şi dup-aia nu l-am mai văzut, a fugit.
- De ce au venit romanii?
- Păi nu ţi-am spus? Era unul de-ai lui. Cînd eu am zis că-l cunosc, alţii de pe aici au început să strige că şi ei l-au văzut. Au început să tragă de el, unii vroiau să-l lovească cu pietre, ca pe un nemernic ce era. El tot spunea că este o greşeală, că nu el a fost cu Iisus, că nici măcar nu-l cunoaşte. Sunt sigură că nu spunea adevărul, pentru că eu îl cunosc. Se vedea pe faţa lui că minte ca să scape. Şi cînd era zarva mai mare, au venit soldaţii.
- Şi?
- Au întrebat ce se întîmpla, şi noi am spus că omul era un ucenic de-al lui Iisus. Atunci el a început din nou să spună că nu este adevărat, că nu l-a văzut niciodată pe acesta, şi soldaţii l-au lăsat să plece. Ăsta a fost norocul lui, că dacă era după mine, ar fi trebuit bătut şi lovit cu pietre.
- Şi încotro s-a dus?
- Da’de unde să ştiu eu? Ce, altă treabă n-aveam de făcut decît să mă uit unde-a fugit nemernicul acela? Dar de ce mă tot întrebi de el? Îl cunoşti?

Un fior i se strecură pe spate, îngheţîndu-l pentru cîteva clipe. Avînd în vedere atitudinea mulţimii faţă de Petru, aşa cum îi fusese descrisă de femeie, nu trebuia să spună adevărul, anume că şi el era un discipol de-al lui Iisus, cu toate că tot ce dorea mai mult să facă era exact acel lucru.

- Întreb şi eu …, zise Iuda, făcînd un mic gest cu mîna, întărindu-şi astfel spusele. Şi acum ce se va întîmpla cu el?
- Cu Iisus? Păi, ce să se întîmple? Ce-or să vrea Marii Preoţi. Ce mai, nu o să-i fie bine, asta o ştie toată lumea. Probabil or să-l dea pe mîinile romanilor. Lasă c-aşa e mai bine!
- De ce-i mai bine? Ce rău ţi-a făcut el ţie? De ce eşti înverşunată împotriva lui?
- Dar tu de ce-l aperi, străine? Esti cumva unul de-ai lui?

Schimbul de cuvinte adusese din nou discuţia pe un făgaş periculos pentru el. Trebuia să îi abată atenţia de la ultimele cuvinte şi repede, pentru că altfel ar fi început o dispută în care ar fi fost obligat să-l apere pe Maestru, şi aşa ar fi ieşit la iveală faptul că era unul dintre apropiaţii lui.
“Mai bine zis, am fost.”

- Ce nu înţeleg e cum de unii pot să judece un om fără a-l cunoaşte, fără ca acesta să le fi făcut nimic rău. Nu înţeleg cum pot să ridice piatra, cînd fără doar şi poate şi ei au păcate la fel de mari ca şi cel pe care-l judecă.
- Vorbeşti de parcă ai fi fost la predicile lui Iisus.
- Nu tăgăduiesc că am fost. Oricum, n-am fost numai eu, au fost mii de oameni.
- Şi tu-l crezi?

Privirea femeii devenise piezişă, uitîndu-se la el într-un fel aparte. Aruncă o privire împrejur, să vadă pe unde ar fi putut scăpa în caz că femeia ar fi strigat după ajutor. Se afla în apropierea unei pieţe, iar locul era plin de oameni aşezaţi pe lîngă focuri, pentru a putea vorbi şi discuta evenimentele zilei pe îndelete. Şansele sale de a scăpa nu arătau foarte bine, aşa că trebuia să pună cît mai repede capăt discuţiei.

- Este o întrebare grea, reuşi să spună, şuierînd. Furia ce-l străbătea, datorită imposibilităţii de a spune adevărul, era de nesuportat. Din păcate, acum trebuie să plec. Poate o să ne mai vedem.
- Da’ unde te duci aşa repede, străine, în mijlocul nopţii?
-Trebuie să repar ce-am stricat! răsună răspunsul criptic. Bună seara!

Se întoarse pe călcîie şi cu paşi mari, dar măsuraţi, calmi, se îndepărtă de foc, gîndindu-se unde avea să meargă. Nu ştia nici un loc unde avea să fie primit; în mod sigur ceilalţi discipoli n-ar fi făcut-o. Totuşi, trebuia să se întîlnească cu ei, să-i convingă, să încerce să facă ceva. Încerca să şi-i închipuie, stînd în faţa lui, şi avu imaginea unor chipuri încruntate, neiertătoare. Ucenicii lui Iisus erau încă departe de iubirea duşmanului, aşa cum o spusese însuşi Învăţătorul. Nu l-ar fi iertat pentru nimic în lume; însă el ştia că nu era vinovat. Ar fi reuşit să-i facă să înţeleagă? Nu prea credea ... Poate nici pe Maestru n-ar fi putut să-l convingă că intenţiile sale nu fuseseră trădătoare. Era sigur însă că l-ar fi iertat. Îi veniră în minte momentele de groază ale prinderii lui Iisus. În acea clipă, a simţit nevoia să se oprească şi să se aşeze. S-a lăsat astfel în jos, la marginea zidului unei case întunecate, cu picioarele strînse în mîini şi cu capul aplecat. Nu se temea că ar fi putut fi văzut de cineva. Locurile unde se afla se găseau destul de departe de agitaţie.

Imaginile au început să-l inunde. Revedea cu ochii minţii poteca şerpuită urcînd către poieniţa unde Maestrul şi ceilalţi se întinseseră. Făcliile ţinute de soldaţii templului luminau drumul. Cînd s-a apropiat a putut vedea că dormeau cu toţii, doar silueta lui distingîndu-se în noapte, sprijinită de un copac. Atunci cînd a auzit zgomotele, Iisus s-a ridicat şi a venit în întîmpinarea soldaţilor trimişi să-l ia. Revăzu privirea lui, întunecată de durere, adresîndu-i o întrebare mută, pe care în acel moment nu o înţelesese. Acum reuşea să înţeleagă, reuşea să desluşească cuvintele nerostite, ce dureau infinit - nu numai pe el, ar fi trecut peste asta - însă îl dureau şi pe Iisus. Simţi un impuls irezistibil să răspundă întrebării, însă în cele din urmă renunţă; înţelegea inutilitatea acelui răspuns. Nimic din ce ar fi putut să spună în apărarea sa nu mai avea valoare, nici măcar în ochii săi. Rămînea convins că intenţiile sale fuseseră bune, cu toate că…

“Poţi să fii vinovat fără să fii vinovat?” Căuta să afle răspunsul la întrebare, cînd îşi dădu seama că ea mai implica încă una. “Sunt nevinovat?”

Gîndurile i se învălmăşiră în jurul celor două întrebări, în încercarea de a le da de capăt. De la un moment dat, nu mai reuşi să şi le controleze, acestea aducînd în faţa ochilor minţii noi imagini. Îl vedea pe Maestru apropiindu-se, văzîndu-se în acelaşi timp pe sine în faţa lui. Începu să simtă greutatea acelor clipe apăsîndu-l, apăsîndu-i umerii în jos, întreaga sa fiinţă fiind acum strivită de imaginea Maestrului, la picioarele căruia se afla. Dorea să se ridice, însă puterile nu-l ajutau. Capul îi era presat în jos, astfel încît nici măcar nu putea să-l privească. Cuvinte i se îngrămădiră în gît; voia să spună ceva, să se facă înţeles. A ajuns la ideea că nu poate să vorbească încet, aşa că a încercat să strige.

NOAPTEA IUDEI

Iuda

Noaptea îi ascundea văzului străzile străbătute în fugă, paşii mari îndreptîndu-se spre direcţii numai de ei ştiute. Oraşul era cuprins de agitaţie, iar el o resimţea undeva, în interior. Ştia, era sufocat de conştienţa unui sfîrşit tragic, însă încerca din răsputeri să prevină asta. Nimeni, poate nici Învăţătorul nu cunoştea care fuseseră intenţiile sale, iar acum aceste intenţii urmau să îi determine soarta. Şi nu numai soarta lui.

Străzile erau din ce în ce mai luminate, limbile de foc ale făcliilor dîndu-le un aspect sîngeriu, prevestitor de rele. Lumini şi umbre prezentau înaintea ochilor dilataţi imagini percepute, însă nu şi înţelese. Strigăte se auzeau în depărtare, o rumoare arătînd marea tulburare ce cuprinsese oraşul în acea noapte. Se opri pentru un clipă, la o răscruce de străzi, pentru a se orienta. În acelaşi moment a tresărit speriat: un zgomot puternic, înfundat, se auzea din apropiere. A întors capul pentru a vedea de unde venea sunetul, dar a realizat că era singur, şi că sunetul era propria sa respiraţie. Cu vocea gîtuită, mormăi:

- Mai repede!

După cîteva clipe necesare pentru a-şi trage sufletul, reîncepu goana către centrul marelui oraş. Trecea în fugă pe străzi din ce în ce mai populate şi mai animate, unde o mulţime febrilă se agita în jurul focurilor. Simţi priviri aţintite asupra lui, văzu că era urmărit cu ochii de cei depăşiţi în fugă. A reuşit să se oprească pentru a nu dărîma din picioare un bătrîn cu toiag care nu avusese timp să se ferească din calea lui. I se păru că s-a auzit spunînd “Iertare”, dar nu era sigur dacă cuvintele fuseseră pronunţate sau doar le auzise în mintea sa. Nu avea însă timp pentru a se mai gîndi la ele; continuă fuga extenuantă, apropiindu-se de templu. Acesta era puternic luminat, semn că în interior se desfăşura o întîlnire a bătrînilor.

- Doamne, ce-am făcut?

Intrarea în templu era păzită de obişnuitele străji, doar că numărul lor era parcă ceva mai mare. Se apropie în goană de un grup de oameni, strigînd în acelaşi timp:

- Unde este? Cei întrebaţi nu au avut timp să vadă cine striga întrebarea. Îl luă pe unul dintre ei şi începu să-l scuture, continuînd să strige:

- Unde este? Unde l-au dus?
- Pe cine? reuşi să audă, printre propriile strigăte .
- Pe Iisus! urlă.

Nu a mai aşteptat însă răspunsul, avîntîndu-se înspre porţile templului. Din fugă a încercat să treacă pe lîngă străjile aşezate în faţa intrării, dar lăncile acestora s-au încrucişat în faţa lui.

- Hei, omule, unde crezi că te duci?

Pentru o clipă, rămase buimăcit, încercînd să-şi aducă aminte pentru ce fugea de atît timp înspre templu.

-Te-am întrebat, unde crezi că te duci? Vocea soldatului avea rezonanţe metalice, asemănătoare cu cele ale armurii pe care o purta. Într-un tîrziu, reuşi să spună, printre gîfîituri:

- La Zerah. Merg la Zerah.
- Nu poţi să mergi chiar acum la el, este în sinedriu.
- Iisus. L-au adus pe Iisus?
- Da, Nazarineanul este aci. Pentru el s-au adunat bătrînii.
- Ştiu că pentru el s-au adunat! Dar trebuie să ajung la Zerah, să vorbesc cu el!
- Ţi-am spus că nu poţi să mergi acum. Vino mîine, acum are treburi.
- Ce vreau să-i spun este foarte important. Cuvintele îi ieşeau din gură sacadat, trebuia să îşi controleze respiraţia, însă după efortul prelungit, nu prea reuşea să o facă.
- Trebuie să vorbesc cu el. Dacă nu mă lăsaţi pe mine să trec, să se ducă unul dintre voi să-l cheme.

Soldaţii nu dădeau însă semne că ar avea de gînd să dea curs spuselor sale. Trebuia să folosească argumente mai solide pentru a-i mişca de acolo.

- Trebuie să-i spun ceva în legătură cu Iisus. Dacă-l chemaţi, aţi putea să primiţi o recompensă.

Cuvintele sale au avut un efect minor, totuşi unul dintre soldaţi se arătă mai interesat.

- De ce-aş primi o recompensă dacă mă duc după Zerah? Mai ales că este ocupat ...
- Pentru că este în legătură cu ceea ce face el acum. Spune-i că l-am chemat eu!
- Şi cine eşti tu? întrebă soldatul, cu un accent de persiflare.
- Sunt unul dintre discipolii lui Iisus. Iuda.

Soldatul s-a retras puţin, pentru a discuta cu tovarăşul lui. Apoi, a spus:

- Aşteaptă aici, mă duc după Zerah. Cu o voce joasă, apropiindu-se de faţa lui, a mai adăugat:
- Ar fi spre binele tău să nu minţi! Apoi s-a îndreptat şi întorcîndu-se, a pornit către interiorul templului.

Aşteptarea era prea chinuitoare. A început să se plimbe cu paşi mari, străbătînd de la un cap la altul scările precedînd intrarea în templu. Gîndurile îi erau confuze, neclare. Încerca să se gîndească la ce avea să-i spună lui Zerah, însă în cele din urmă a renunţat, pentru că nu se putea aduna; era prea năucit de evenimente pentru a se mai gîndi la ce avea să spună sau să facă.Îşi îndreptă privirile spre soldatul impasibil din faţa intrării. Chipul bărbos, bărbia pronunţată nu arătau un caracter foarte sensibil, pe care să îl poată îndupleca să-l lase să treacă înăuntru. Gîndul că depindea de bunul plac al unor astfel de oameni pentru a-l ajuta pe Maestru îl înnebunea. Îşi plimbă privirile rătăcite de la figura soldatului la armele lui, cîntărind cîte şanse ar fi avut dacă l-ar fi atacat prin surprindere pentru a putea fugi apoi în templu. A realizat repede că planul său era nebunesc, însă ceva mai bun nu îi trecea prin cap.

Secundele se scurgeau chinuitor de greu, bubuindu-i în tot trupul, parcă simţind trecerea lor materială. Imposibilitatea de a face ceva, timpul ce părea că nu mai trece, aşteptarea în pragul nebuniei îl împingeau să pună în aplicare planul pe care îl gîndise mai devreme, deşi ştia că nu are nici o şansă. Chiar dacă printr-un miracol ar fi pătruns în templu, nu ştia ce ar fi putut face după aceea; nu ştia unde îl duseseră. Nu cunoştea bine interiorul templului, deşi mai fusese aici, şi nu o singură dată. Fusese chiar la Zerah, atunci cînd îi spusese gîndurile sale. Privirea i se împăienjeni şi în minte îi răsunară, de sute de ori mai puternice, cuvintele acelei discuţii.

“ - Ce spui tu, Iuda? Spui că Iisus vrea să vină să predice iar în templu?
- Da, maestre Zerah. Eu cred că este lucrul cel mai bun.
- Poate că ar fi un lucru bun. Se vorbeşte mult despre acest Iisus. Să ştii că noi chiar am dori să vină în faţa noastră, să-l vedem şi noi, să judecăm…
- Ce să judecaţi, maestre? îl întrerupse Iuda.
- Dar vezi tu, continuă Zerah, noi nu-l putem convinge să vină. Unii dintre noi l-au văzut, însă nici unul nu ştie de unde l-am putea lua.
- Ştiu eu, maestre!
- Aşa este, tu eşti unul de-ai lui. Dar ce-ai putea tu să-i spui Învăţătorului? Te-ar crede? Nu ne-ar bănui?
- Maestre, Iisus nu este aşa! Nu înţeleg, de ce anume să vă bănuiască?
- Eh, sunt prea multe de spus acum, Iuda. La urma urmei, nici nu ştiu dacă bătrînii ar vrea să se adune. De ce ar face-o?
- Cum de ce, maestre? Pentru că vine Iisus. Pentru a vedea şi auzi Adevărul.
- Şi ce este adevărul, Iuda? Poate poţi să-mi spui şi mie, că eu nu ştiu. Poate v-a spus Învăţătorul ...
- El este Adevărul. Mai mult nu ştiu să-ţi spun, maestre Zerah, însă pot să-ţi spun asta cu inima curată.
- De unde ştii tu asta?
- Nu pot să spun că o ştiu, aşa cum sună în cuvintele tale, maestre, însă atunci cînd eşti în apropierea lui poţi să simţi asta. Cred că nici el însuşi, dacă l-ai întreba, nu ţi-ar răspunde că ştie ce este adevărul. Nu ştiu dacă el îl cunoaşte, însă sunt sigur că dacă cineva ar putea şti asta, atunci el este acela.
- Sunt frumoase cuvintele şi încrederea ta în el, Iuda, dar vezi tu, noi, cei care nu am fost în apropierea lui aşa cum ai fost tu, nu putem şti lucrurile acestea. De un lucru mi-e frică. Ierusalimul a mai văzut profeţi mincinoşi.
- Maestre! Iisus nu este un profet mincinos. Nu caută faimă sau bani. Nu a venit la Ierusalim pentru asta; minunile de le face arată că nu este un fals profet, aşa cum poate unii sunt îndemnaţi să creadă. Nu spuneai chiar dumneata că ar trebui să-l convingem să mai vină la templu? Nu spuneai că ar trebui să-l convingem să vină în faţa bătrînilor? Eu pot să vă conduc la el, pentru a-l aduce aici, să vedeţi că spun adevărul. Iisus este …
- Bine, bine, nu te aprinde, l-a întrerupt Zerah. Nu a fost intenţia mea să te supăr. Doar spuneam că trebuie să fim foarte precauţi. Deci, spui că ştii unde se află …”

- Hei, cu tine vorbesc! Nu auzi?
- Ce? Cum?
- Maestrul Zerah vine într-o clipă. Aşteaptă.

Reuşi să îngaime un “Mulţumesc” cînd îl văzu venind pe Zerah. Silueta acestuia se apropia, trăsăturile preotului începînd a se distinge din ce în ce mai bine. Scund de statură, cu o figură obişnuită, marele preot Zerah nu ieşea cu nimic în evidenţă. Ochii însă arătau ceva din puterea lui. Mobili, cu o căutătura ce fixa, păreau a prezenta o altă persoană, un individ conştient de locul şi rolul său. Zerah era unul dintre cei mai influenţi membri ai sinedriului, în ciuda vîrstei sale mai degrabă tinere. Sprijin întru toate al lui Caiafa, era văzut de unii ca fiind succesorul la jilţul bătrînului. Iar el nu se dădea înapoi; dimpotrivă chiar, căuta mijlocul şi prilejul pentru a accede mai repede, iar situaţia actuală, prea puţin obişnuită, avea să îl ajute în acest sens.

- Maestre! spuse Iuda dintr-o răsuflare. Ce se întîmplă? Unde l-au dus?
- A, tu erai, Iuda? Despre ce vorbeşti?
- Iisus, maestre! Unde este? Ce se întîmplă cu el?
- Nu se întîmplă nimic, Iuda. De altfel, nici nu mai este treaba ta. Ne-ai fost de mare ajutor, însă de acum lasă-ne pe noi să rezolvăm treburile. Fii fără grijă, nu se întîmplă nimic ce n-ar trebui să se întîmple.
- Cum, v-am fost ...
- Lasă, lasă! Du-te şi te odihneşte, se vede în ochii tăi că eşti obosit. Caută-mă peste cîteva zile, cînd ai să te linişteşti. Zerah se întoarse pe călcîie şi se îndreptă către interiorul templului.
- Dar, maestre...
- Scuză-mă, am uitat, se auzi din nou vocea lui Zerah. Preotul era întors pe jumătate şi îi făcea semn unuia dintre cei doi soldaţi să se apropie. Îi puse ceva micuţ într-o mînă şi îl indică pe Iuda, cu un gest semnificativ. Soldatul s-a apropiat şi a pus în mîna lui Iuda o punguţă, din interiorul ei răsunînd un clinchet argintiu.

Iuda s-a uitat cu uimire la punga din mînă, neînţelegînd nici rostul ei, nici ce făcuse pentru a o merita. După cîteva clipe, cînd a ridicat capul, văzu ca Zerah nu mai era acolo. A început să facă cîţiva paşi în direcţia spre care se îndreptase acesta, însă soldatul l-a oprit, cu o voce nemulţumită şi aspră.

- Ai auzit ce-a spus. Pleacă!
- Dar...

Luciul armei soldatului deveni într-o singură clipă mai ameninţător.

- Pleacă! Vocea răsună sec, retezînd aerul în faţa lui. Şi-a dat seama că nu îi mai rămînea nimic de făcut. Trebuia să plece, însă ceva din interior nu îi dădea voie, îl reţinea cu putere în acel loc. Ridică ochii înspre soldat, însă privirea acestuia, aţintită asupra lui, nu arăta nimic bun în ceea ce-l privea. În cele din urmă, începu să coboare scările cu spatele, avînd în continuare ochii aţintiţi asupra intrării în templu.

Cobora parcă de o veşnicie, cînd simţi o zmucitură. În spatele lui nu mai era nici o treaptă de coborît, iar piciorul dînd să coboare întîlnise caldarîmul neted. A încercat să-şi recapete echilibrul, dar mişcarea a venit prea tîrziu. Simţi că se prăvăleşte în jos, iar după o lungă cădere, capul i se lovi de una dintre pietrele caldarîmului. O lumină orbitoare îi izbucni în faţa ochilor, lumină ce apoi parcă se retrăgea în sine, îndepărtîndu-se din ce în ce.

Iluminarea se producea, venea încet, făcîndu-şi loc în conştiinţa lui. Sentimentul de a şti ce era în interiorul lui era îmbătător, dîndu-i puterea de a merge în continuare, pe calea gîndului, spre a afla. Atunci cînd conştientizarea a fost deplină, şocul a fost atît de puternic, încît ce ascundea în interior l-a adus înapoi în simţiri. S-a trezit, îngrozit, scăldat în sudori, cu ochii căutînd ceva ce nu exista acolo, buimac, încercînd să facă o legătură între vis şi realitate. Nu ştia cît timp stătuse în starea de inconştienţă; nu ştia nici măcar unde se afla. A încercat să se ridice, încet, parcă temător. În cele din urmă a reuşit să stea drept, în picioare, fără să se mai clatine. Dădu să facă un pas, şi în acel moment auzi un zornăit, concomitent cu mişcarea piciorului său lovind ceva uşor. S-a aplecat pentru a-şi ridica punga primită de la Zerah. O strînse cu putere în mîini. În acel moment realiză că zăcuse prăvălit la picioarele templului, însă nimeni nu băgase de seamă, sau nu dorise să observe. Încet, se întoarse cu spatele către templu, şi cu paşi mici se puse în mişcare. Nu se uita pe unde mergea, dar putea ghici agitaţia ce domnea împrejur după rumoarea străzii. Mergea mereu; nu vedea pe nimeni, însă auzea glasuri răguşite spunînd, parcă la mare depărtare în spatele lui, să se uite pe unde păşeşte.

Orbecăia de ceva timp, fără să ştie direcţia în care se îndreptase. Locul unde ajunsese era luminat de focuri în jurul cărora se învîrteau siluete, vorbind între ele. Fără să ştie de ce, s-a îndreptat spre unul dintre ele.

- De unde vii, străine? O femeie între două vîrste, corpolentă, îl privea, aşteptînd răspunsul la întrebare. În mod evident, femeia avea chef de vorbă, pe cînd în ceea ce-l privea, era ultimul lucru pe care dorea să-l facă în momentele acelea. Dorea să fie lăsat în pace, singur cu gîndurile lui, însă trebuia să răspundă acelui act de bunăcuviinţă venit din partea unei străine.
- De unde ştii că sunt străin?
- Se vede. Mai ales că eu mă pricep la oameni, îi judec imediat ce-i văd şi spun ce fel de oameni sunt, de unde sunt. Chiar şi în seara asta, puţin mai devreme. A trecut pe-aici unul dintre oamenii veniţi cu Nazarineanul, cu Iisus, iar eu l-am recunoscut.

Vorbele femeii îl făcură să devină brusc interesat. Trebuia să continue discuţia cu femeia, şi datorită dorinţei ei de a vorbi cu cineva, nu conta cu cine, lucrul venea de la sine.

- Toată lumea îi cunoaşte pe Iisus şi pe-ai lui, aşa că nu e de mirare că şi tu l-ai recunoscut pe unul dintre ei.
- Eu n-am spus că este de mirare asta. Dar poate nu ştii tu ce se întîmplă.
- Ce anume?
- L-au prins pe Iisus.
- Asta ştiu. Dădu să continue, însă femeia l-a întrerupt.
- Umblă vorba că unul dintre ăştia veniţi cu el de pe unde a mai fost să-şi ţină predicile şi să-i înşele pe oameni l-a trădat.
- Ce vorbă? Cum, l-a trădat? Nu este adevărat!

Tonul vocii lui se ridica, aproape strigînd ultimele cuvinte. Cuvintele femeii îl năuciră; veneau ca nişte lovituri ascuţite, cărora nu le putea face faţă, lovituri crude, care îl răscoleau. Simţea nevoia să se justifice, să spună tuturor că nu este adevărat ceea ce auzise, însă cuvintele refuzau să iasă. Privi împrejur şi nu văzu decît feţe străine, oameni ce nu ar fi fost interesaţi să-l asculte, şi care ar fi emis judecăţi înainte chiar de a auzi. Simţea că se sufoca; era o durere înnăbuşitoare, persistentă, dată de vorbele ce nu îşi găseau drumul afară, înnăbuşindu-i astfel pieptul şi căile respiratorii, umflate ca pentru a striga, pentru a arăta adevărata situaţie.

-Te simţi rău?
- Nu. De unde ştii că cineva l-a trădat pe Iisus? răspunse printre dinţi.
-Toată lumea ştie. Au zis soldaţii, atunci cînd l-au dus la templu. Vezi tu, străine, sunt oameni care spun că Iisus i-a vindecat, că face minuni. Ăştia au fost în apropiere atunci cînd l-au adus legat pe Nazarinean, şi-au întrebat de ce este vinovat. Ei sunt în stare să jure că nu este vinovat; mulţi dintre ei cred în el, se duc şi îi ascultă predicile. Unii chiar spun că este Mesia. Dar eu nu cred astea. Sunt scorneli; nu poate fi Mesia. De ce n-a făcut ceva să se scape, dacă are puteri date de Sus? În fine, cică unul dintre ăştia de mergeau cu el, unul dintre ucenicii lui, l-a trădat.
- De ce? Abia reuşi să îngaime întrebarea, astfel că femeia a fost nevoită să-l roage să repete. Deşi întrebarea şi mai ales răspunsul erau foarte importante pentru el, simţea că nu mai are puterea să o mai pună încă o dată.
- De ce, ai spus? De un’ să ştiu eu? Nici nu-mi pasă de ce. Important este că l-au luat preoţii, să nu mai ademenească lumea cu minciuni. Toţi profeţii ăştia, care apar peste noapte şi le spun pe toate, ca şi cum le-ar şti, toţi sunt la fel, numa’ nişte mincinoşi. Nu pot să-mi dau seama cum de-i crede lumea. Unii spun că au fost de faţă cînd a făcut miracole, dar eu nu cred nici asta. Numai cei cu putere de Sus pot face miracole, iar pe aceştia îi poţi recunoaşte uşor. Nu a venit încă vremea ca Mesia să coboare printre noi. Eu sunt sigură că dacă l-aş vedea, l-aş recunoaşte imediat. L-am văzut şi pe acest Iisus şi de-aia ştiu că nu el este Mesia.