Nu mai auzea demult cuvintele femeii, fiind pierdut în şirul propriilor gînduri. Încerca să înţeleagă, încerca să vadă cum ar fi putut repara răul făcut, însă gîndurile sale alergau într-un cerc de unde nu mai aveau scăpare. Totul se învîrtea în jurul lui, nimic nu mai era clar, cuvintele auzindu-se din ce în ce mai de departe. Deodată, spusele ei îi atraseră atenţia din nou.
- ... şi-aşa cum mergea, mi-am dat seama că-l cunosc şi că este unul dintre ăia de mergeau cu Iisus.
- Cine?
- Păi nu ţi-am spus odată?! Unul de-a trecut mai devreme pe aici. Imediat l-am recunoscut, doar ţi-am zis că mă pricep la oameni. Era unul dintre ei, dintre ucenicii lui. Mergea cu faţa-n jos, parcă încerca să se ascundă, să nu-l vadă lumea, dar cu mine nu i-a mers. L-am luat de mînecă şi am strigat că este un ucenic de-al lui.
- Şi acum unde este?
Începea să gîndească, să făurească planuri. Dacă ar fi reuşit să vorbească cu tovarăşii lui, poate ar mai fi fost o speranţă; poate chiar i-ar fi făcut să-l creadă. Trebuia însă să afle în primul rînd unde erau. De cînd începuse seara şi după ce Iisus fusese luat, nu mai văzuse pe nici unul dintre ei.
- Cum arăta?
- O mutră de ticălos. Era îndesat, avea o barbă mare, neagră...
- Petru, şopti Iuda pentru sine.
- ... L-am recunoscut de cum l-am văzut.
- Şi unde e? Unde s-a dus?
- Nu ştiu, au venit romanii şi dup-aia nu l-am mai văzut, a fugit.
- De ce au venit romanii?
- Păi nu ţi-am spus? Era unul de-ai lui. Cînd eu am zis că-l cunosc, alţii de pe aici au început să strige că şi ei l-au văzut. Au început să tragă de el, unii vroiau să-l lovească cu pietre, ca pe un nemernic ce era. El tot spunea că este o greşeală, că nu el a fost cu Iisus, că nici măcar nu-l cunoaşte. Sunt sigură că nu spunea adevărul, pentru că eu îl cunosc. Se vedea pe faţa lui că minte ca să scape. Şi cînd era zarva mai mare, au venit soldaţii.
- Şi?
- Au întrebat ce se întîmpla, şi noi am spus că omul era un ucenic de-al lui Iisus. Atunci el a început din nou să spună că nu este adevărat, că nu l-a văzut niciodată pe acesta, şi soldaţii l-au lăsat să plece. Ăsta a fost norocul lui, că dacă era după mine, ar fi trebuit bătut şi lovit cu pietre.
- Şi încotro s-a dus?
- Da’de unde să ştiu eu? Ce, altă treabă n-aveam de făcut decît să mă uit unde-a fugit nemernicul acela? Dar de ce mă tot întrebi de el? Îl cunoşti?
Un fior i se strecură pe spate, îngheţîndu-l pentru cîteva clipe. Avînd în vedere atitudinea mulţimii faţă de Petru, aşa cum îi fusese descrisă de femeie, nu trebuia să spună adevărul, anume că şi el era un discipol de-al lui Iisus, cu toate că tot ce dorea mai mult să facă era exact acel lucru.
- Întreb şi eu …, zise Iuda, făcînd un mic gest cu mîna, întărindu-şi astfel spusele. Şi acum ce se va întîmpla cu el?
- Cu Iisus? Păi, ce să se întîmple? Ce-or să vrea Marii Preoţi. Ce mai, nu o să-i fie bine, asta o ştie toată lumea. Probabil or să-l dea pe mîinile romanilor. Lasă c-aşa e mai bine!
- De ce-i mai bine? Ce rău ţi-a făcut el ţie? De ce eşti înverşunată împotriva lui?
- Dar tu de ce-l aperi, străine? Esti cumva unul de-ai lui?
Schimbul de cuvinte adusese din nou discuţia pe un făgaş periculos pentru el. Trebuia să îi abată atenţia de la ultimele cuvinte şi repede, pentru că altfel ar fi început o dispută în care ar fi fost obligat să-l apere pe Maestru, şi aşa ar fi ieşit la iveală faptul că era unul dintre apropiaţii lui.
“Mai bine zis, am fost.”
- Ce nu înţeleg e cum de unii pot să judece un om fără a-l cunoaşte, fără ca acesta să le fi făcut nimic rău. Nu înţeleg cum pot să ridice piatra, cînd fără doar şi poate şi ei au păcate la fel de mari ca şi cel pe care-l judecă.
- Vorbeşti de parcă ai fi fost la predicile lui Iisus.
- Nu tăgăduiesc că am fost. Oricum, n-am fost numai eu, au fost mii de oameni.
- Şi tu-l crezi?
Privirea femeii devenise piezişă, uitîndu-se la el într-un fel aparte. Aruncă o privire împrejur, să vadă pe unde ar fi putut scăpa în caz că femeia ar fi strigat după ajutor. Se afla în apropierea unei pieţe, iar locul era plin de oameni aşezaţi pe lîngă focuri, pentru a putea vorbi şi discuta evenimentele zilei pe îndelete. Şansele sale de a scăpa nu arătau foarte bine, aşa că trebuia să pună cît mai repede capăt discuţiei.
- Este o întrebare grea, reuşi să spună, şuierînd. Furia ce-l străbătea, datorită imposibilităţii de a spune adevărul, era de nesuportat. Din păcate, acum trebuie să plec. Poate o să ne mai vedem.
- Da’ unde te duci aşa repede, străine, în mijlocul nopţii?
-Trebuie să repar ce-am stricat! răsună răspunsul criptic. Bună seara!
- ... şi-aşa cum mergea, mi-am dat seama că-l cunosc şi că este unul dintre ăia de mergeau cu Iisus.
- Cine?
- Păi nu ţi-am spus odată?! Unul de-a trecut mai devreme pe aici. Imediat l-am recunoscut, doar ţi-am zis că mă pricep la oameni. Era unul dintre ei, dintre ucenicii lui. Mergea cu faţa-n jos, parcă încerca să se ascundă, să nu-l vadă lumea, dar cu mine nu i-a mers. L-am luat de mînecă şi am strigat că este un ucenic de-al lui.
- Şi acum unde este?
Începea să gîndească, să făurească planuri. Dacă ar fi reuşit să vorbească cu tovarăşii lui, poate ar mai fi fost o speranţă; poate chiar i-ar fi făcut să-l creadă. Trebuia însă să afle în primul rînd unde erau. De cînd începuse seara şi după ce Iisus fusese luat, nu mai văzuse pe nici unul dintre ei.
- Cum arăta?
- O mutră de ticălos. Era îndesat, avea o barbă mare, neagră...
- Petru, şopti Iuda pentru sine.
- ... L-am recunoscut de cum l-am văzut.
- Şi unde e? Unde s-a dus?
- Nu ştiu, au venit romanii şi dup-aia nu l-am mai văzut, a fugit.
- De ce au venit romanii?
- Păi nu ţi-am spus? Era unul de-ai lui. Cînd eu am zis că-l cunosc, alţii de pe aici au început să strige că şi ei l-au văzut. Au început să tragă de el, unii vroiau să-l lovească cu pietre, ca pe un nemernic ce era. El tot spunea că este o greşeală, că nu el a fost cu Iisus, că nici măcar nu-l cunoaşte. Sunt sigură că nu spunea adevărul, pentru că eu îl cunosc. Se vedea pe faţa lui că minte ca să scape. Şi cînd era zarva mai mare, au venit soldaţii.
- Şi?
- Au întrebat ce se întîmpla, şi noi am spus că omul era un ucenic de-al lui Iisus. Atunci el a început din nou să spună că nu este adevărat, că nu l-a văzut niciodată pe acesta, şi soldaţii l-au lăsat să plece. Ăsta a fost norocul lui, că dacă era după mine, ar fi trebuit bătut şi lovit cu pietre.
- Şi încotro s-a dus?
- Da’de unde să ştiu eu? Ce, altă treabă n-aveam de făcut decît să mă uit unde-a fugit nemernicul acela? Dar de ce mă tot întrebi de el? Îl cunoşti?
Un fior i se strecură pe spate, îngheţîndu-l pentru cîteva clipe. Avînd în vedere atitudinea mulţimii faţă de Petru, aşa cum îi fusese descrisă de femeie, nu trebuia să spună adevărul, anume că şi el era un discipol de-al lui Iisus, cu toate că tot ce dorea mai mult să facă era exact acel lucru.
- Întreb şi eu …, zise Iuda, făcînd un mic gest cu mîna, întărindu-şi astfel spusele. Şi acum ce se va întîmpla cu el?
- Cu Iisus? Păi, ce să se întîmple? Ce-or să vrea Marii Preoţi. Ce mai, nu o să-i fie bine, asta o ştie toată lumea. Probabil or să-l dea pe mîinile romanilor. Lasă c-aşa e mai bine!
- De ce-i mai bine? Ce rău ţi-a făcut el ţie? De ce eşti înverşunată împotriva lui?
- Dar tu de ce-l aperi, străine? Esti cumva unul de-ai lui?
Schimbul de cuvinte adusese din nou discuţia pe un făgaş periculos pentru el. Trebuia să îi abată atenţia de la ultimele cuvinte şi repede, pentru că altfel ar fi început o dispută în care ar fi fost obligat să-l apere pe Maestru, şi aşa ar fi ieşit la iveală faptul că era unul dintre apropiaţii lui.
“Mai bine zis, am fost.”
- Ce nu înţeleg e cum de unii pot să judece un om fără a-l cunoaşte, fără ca acesta să le fi făcut nimic rău. Nu înţeleg cum pot să ridice piatra, cînd fără doar şi poate şi ei au păcate la fel de mari ca şi cel pe care-l judecă.
- Vorbeşti de parcă ai fi fost la predicile lui Iisus.
- Nu tăgăduiesc că am fost. Oricum, n-am fost numai eu, au fost mii de oameni.
- Şi tu-l crezi?
Privirea femeii devenise piezişă, uitîndu-se la el într-un fel aparte. Aruncă o privire împrejur, să vadă pe unde ar fi putut scăpa în caz că femeia ar fi strigat după ajutor. Se afla în apropierea unei pieţe, iar locul era plin de oameni aşezaţi pe lîngă focuri, pentru a putea vorbi şi discuta evenimentele zilei pe îndelete. Şansele sale de a scăpa nu arătau foarte bine, aşa că trebuia să pună cît mai repede capăt discuţiei.
- Este o întrebare grea, reuşi să spună, şuierînd. Furia ce-l străbătea, datorită imposibilităţii de a spune adevărul, era de nesuportat. Din păcate, acum trebuie să plec. Poate o să ne mai vedem.
- Da’ unde te duci aşa repede, străine, în mijlocul nopţii?
-Trebuie să repar ce-am stricat! răsună răspunsul criptic. Bună seara!
Se întoarse pe călcîie şi cu paşi mari, dar măsuraţi, calmi, se îndepărtă de foc, gîndindu-se unde avea să meargă. Nu ştia nici un loc unde avea să fie primit; în mod sigur ceilalţi discipoli n-ar fi făcut-o. Totuşi, trebuia să se întîlnească cu ei, să-i convingă, să încerce să facă ceva. Încerca să şi-i închipuie, stînd în faţa lui, şi avu imaginea unor chipuri încruntate, neiertătoare. Ucenicii lui Iisus erau încă departe de iubirea duşmanului, aşa cum o spusese însuşi Învăţătorul. Nu l-ar fi iertat pentru nimic în lume; însă el ştia că nu era vinovat. Ar fi reuşit să-i facă să înţeleagă? Nu prea credea ... Poate nici pe Maestru n-ar fi putut să-l convingă că intenţiile sale nu fuseseră trădătoare. Era sigur însă că l-ar fi iertat. Îi veniră în minte momentele de groază ale prinderii lui Iisus. În acea clipă, a simţit nevoia să se oprească şi să se aşeze. S-a lăsat astfel în jos, la marginea zidului unei case întunecate, cu picioarele strînse în mîini şi cu capul aplecat. Nu se temea că ar fi putut fi văzut de cineva. Locurile unde se afla se găseau destul de departe de agitaţie.
Imaginile au început să-l inunde. Revedea cu ochii minţii poteca şerpuită urcînd către poieniţa unde Maestrul şi ceilalţi se întinseseră. Făcliile ţinute de soldaţii templului luminau drumul. Cînd s-a apropiat a putut vedea că dormeau cu toţii, doar silueta lui distingîndu-se în noapte, sprijinită de un copac. Atunci cînd a auzit zgomotele, Iisus s-a ridicat şi a venit în întîmpinarea soldaţilor trimişi să-l ia. Revăzu privirea lui, întunecată de durere, adresîndu-i o întrebare mută, pe care în acel moment nu o înţelesese. Acum reuşea să înţeleagă, reuşea să desluşească cuvintele nerostite, ce dureau infinit - nu numai pe el, ar fi trecut peste asta - însă îl dureau şi pe Iisus. Simţi un impuls irezistibil să răspundă întrebării, însă în cele din urmă renunţă; înţelegea inutilitatea acelui răspuns. Nimic din ce ar fi putut să spună în apărarea sa nu mai avea valoare, nici măcar în ochii săi. Rămînea convins că intenţiile sale fuseseră bune, cu toate că…
“Poţi să fii vinovat fără să fii vinovat?” Căuta să afle răspunsul la întrebare, cînd îşi dădu seama că ea mai implica încă una. “Sunt nevinovat?”
Gîndurile i se învălmăşiră în jurul celor două întrebări, în încercarea de a le da de capăt. De la un moment dat, nu mai reuşi să şi le controleze, acestea aducînd în faţa ochilor minţii noi imagini. Îl vedea pe Maestru apropiindu-se, văzîndu-se în acelaşi timp pe sine în faţa lui. Începu să simtă greutatea acelor clipe apăsîndu-l, apăsîndu-i umerii în jos, întreaga sa fiinţă fiind acum strivită de imaginea Maestrului, la picioarele căruia se afla. Dorea să se ridice, însă puterile nu-l ajutau. Capul îi era presat în jos, astfel încît nici măcar nu putea să-l privească. Cuvinte i se îngrămădiră în gît; voia să spună ceva, să se facă înţeles. A ajuns la ideea că nu poate să vorbească încet, aşa că a încercat să strige.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu