NOAPTEA IUDEI - Iuda (continuare)

Uscăciunea din gît şi gură nu-i permitea nici măcar articularea unui singur cuvînt. Se găsea la picioarele propriei imagini, la rîndul ei aflată în faţa Maestrului. Se privea însă cu alţi ochi, se vedea într-o altă postură. Figura sa începea să se schimbe, să capete trăsături mai întîi nedefinite dar apoi clar conturate, trăsături pe care nu le recunoştea, însă în mod paradoxal ştia că-i aparţin. Imaginea îi apărea acum deformată, schimonosită, o vedenie hîdă, cu care se identifica, însă toată fiinţa sa refuza identificarea. Încerca să şteargă din faţa ochilor această figură, cînd la un moment dat a observat că era străbătută de pîrîiaşe de apă, contribuind mai mult la deformarea ei, împărţind-o în părţi groteşti, ce deveneau independente, alcătuind însă în continuare un tot inspirîndu-i groază. Îşi duse mîinile la ochi şi în acel moment a simţit, odată cu atingerea degetelor, că întreaga faţă îi era umedă, brăzdată de lacrimi.

A început să clatine violent din cap şi să-şi şteargă faţa cu mîneca. Scuturîndu-se ca de o grea povară, s-a ridicat în picioare, strîngînd în mînă punguţa ce căpătase o greutate dincolo de materialitatea sa. Se uită îndelung la pungă, cu o privire lipsită de substanţă, lipsită de orice. Se simţea pustiit, golit de gînduri şi de interior. Trecuse vreme îndelungată de cînd nu mai încercase o asemenea senzaţie. Îşi aducea aminte că se mai simţise aşa, că mai încercase astfel de stări de nenumărate ori, înainte vreme, înainte de a i se alătura lui Iisus. După ce devenise discipolul lui, viaţa sa devenise deodată plină. Parcă în urma acelei zile viaţa sa devenise alta, căpătase un sens pînă atunci niciodată atins. De altfel, acesta nu fusese un motiv minor cînd hotărîse să i se alăture lui Iisus. Ştia că se va simţi mai împlinit, ştia că viaţa sa avea să se desfăşoare în jurul lui.Acum însă, cînd Maestrul era departe de el, şi tocmai datorită lui, acum cînd nu mai avea posibilitatea să-l vadă, cînd nu mai putea fi lîngă el, totul i se părea fără nici un rost. Nimic nu mai avea sens, nimic nu mai merita atenţie.

"Ce rost am eu fără tine?”, se întrebă. După ce şi-a pus întrebarea, a început să înţeleagă adevăratele ei implicaţii. Înţelese că viaţa sa nu a avut niciun scop înainte de a-l fi întîlnit pe Iisus. Aşa şi-a dat seama că din nou viaţa sa nu mai avea vreun rost. Nu mai cunoştea nicio realitate, după ce avusese certitudinea singurei realităţi; nu mai putea avea niciun ideal, după ce el însuşi l-a înlăturat pe cel care i se arătase; nu mai putea avea nicio viaţă, după ce refuzase viaţa însăşi. Simţea cum gîndurile îi devin deodată incandescente, apăsîndu-l precum o povară de foc, însutit mai grea decît oricare alta suportată anterior. Nu putea scăpa de sine, nu putea scăpa de gîndurile ce îl înconjurau precum un cerc de fier. Acestea deveneau cînd confuze, cînd clare precum cristalul, deveneau torturi, manifestîndu-se prin durerea ce îl împingea către limitele insuportabile şi chinuitoare ale suferinţei. Povara existenţei fără Iisus devenea insuportabilă, după ce ştiuse, după ce se aflase aproape, după ce, în cele din urmă, gasise un rost vieţii sale. Întrebările deveneau din ce în ce mai rascolitoare. “Acesta a fost scopul vieţii mele?” Nu putea crede aşa ceva; îşi dori să fie măcar atît de lucid încît să distingă realitatea de ceea ce nu era adevărat. În acele momente a devenit conştient de faptul că voia să se scuze, şi-a dat seama că încerca să se disculpe în faţa propriei sale conştiinţe. Gîndurile i se învălmăşeau într-un cerc vicios; pe de o parte ştia care fuseseră intenţiile sale, ştia ce dorise şi sperase să facă; pe de alta, devenea însă din ce în ce mai nesigur. Începu să caute substraturi ale acţiunilor sale, în acelaşi timp căutînd orice explicaţii ascunse. “Am fost ispitit? Nu, doar caut scuze. Însă este ca şi cum aş încerca să mă mint pe mine. Poate că doresc să mă mint, poate că vreau să cred ceea ce-mi convine. Dar nu, nu … Ştiu foarte bine ce-am făcut, ştiu foarte bine ce s-a întîmplat. Şi totul s-a întîmplat datorită mie. Dar acum, de ce am dubii? De ce mă întorc asupra celor făcute? Mi-au spus că l-am trădat… Sunt sigur că ceilalţi au aceeaşi părere. Cum de nu înţeleg că nu l-aş putea trăda? Aşa cum nici ei nu ar putea-o face… Însă eu l-am dat pe Învăţător pe mîna bătrînilor, datorită mie este el acum închis. Tot ce am vrut a fost ca ei să-l cunoască, să-l recunoască drept cine este. Am ales oare calea greşită? Doamne, îmi pierd minţile, îşi spuse, simţindu-şi capul supus unei presiuni enorme. Doamne, de ce m-ai lăsat să fac asta? Sau poate ... am fost ispitit? Poate Diavolul şi-a desăvîrşit lucrarea prin mine nevolnicul ... Nu, îşi spuse în continuare, n-am fost ispitit. Eu şi numai eu am gîndit ce-am făcut. Eu am vorbit cu Zerah, eu m-am gîndit la toate. Cum de am putut fi atît de orb?! Acum văd clar ce voiau de la mine, acum înţeleg de ce doreau să îi duc la el. Parcă mi-a luat Domnul minţile... Sau poate Diavolul? Dar cum de nu m-am gîndit? Şi la urma urmei, ce-am ţinut morţiş ca Iisus să se înfăţişeze în faţa sinedriului? Putea să se întîmple şi altă dată, cînd îi va fi convenit lui, nu mie. Ce Diavol mi-a dat ghes să fac aşa ceva? Ce avea el de cîştigat? Ce aveam eu de cîştigat?”

Rămase cîteva clipe cu gîndul asupra acestei întrebari, căutînd răspunsuri.

„Treizeci de arginţi, asta am avut de cîştigat. Aşa şi trebuie! Am fost vanitos! îşi zise într-o străfulgerare. Am vrut să fiu eu cel care-l prezenta lumii pe Mesia, pe fiul lui Dumnezeu. Am vrut să le arăt că eu am avut primul curajul să spun asta în faţa sinedriului. Am vrut să mă fălesc că sunt ucenicul lui, am vrut ca lumea să mă arate şi să spună: "Iată, e Iuda, ucenicul lui Iisus. El l-a adus pe Mesia printre noi. Ferice de el!" Am vrut ca lumea să afle că eu sunt un apropiat al lui Mesia. Am vrut de fapt ca lumea să mă cunoască pe mine, prin el. Am dorit să mă fac pe mine cunoscut, pentru că ăsta era singurul mod în care o puteam face. Ah, suflet nenorocit! Am căutat faimă şi mărire şi am căpătat ura şi scîrba. Decît să-i taie urechea ăluia, mai bine mă omora pe mine Petru. Asta s-ar fi ales de Iuda, ucenicul lui Iisus. Doamne, cum ai putut îngădui una ca asta? Şi Iisus, de ce m-a lăsat? De ce nu mi-a spus că am luat-o pe cărări greşite? De ce nu mi-a spus că Diavolul mîndriei îmi dă brînci de la spate?”

Continuă să se gîndească la cele întîmplate, analizînd, atît cît putea, raţiunile acţiunilor sale. O parte din el căuta să se justifice, căuta să-şi spună că ceea ce făcuse nu putea fi o trădare. Ajungînd la acest punct se opri, brusc cutremurat de o idee, de un răspuns. Însuşi Învăţătorul îi spusese să facă ce avea de gînd. Uitase asta, iar acum nu i se mai părea deloc un amănunt lipsit de importanţă. Dimpotrivă, era ceea ce justifica totul. Învăţătorul se uitase la el, în ochii lui, şi îi spusese „Ce faci, fă repede!” De bună seamă că Învăţătorul ştiuse care îi erau gîndurile. L-ar fi putut opri, dacă intenţiile sale ar fi fost necurate; pentru că nu l-a oprit însă, însemna că ... Însemna că ce?

Nu reuşea să se simtă liniştit, nu reuşea să-şi găsească acea pace sufletească necesară, chiar dacă pentru o clipă răsuflase uşurat. Tot nu se simţea în largul său, chiar şi după ce îşi amintise spusele lui Iisus. Ceva din interior, nedefinit deocamdată, îl rodea. Ceva îi spunea că trebuia să mai caute, că trebuia să depene mai departe firul durerii sale, pînă la capăt, pentru a ajunge la răspunsurile ce aveau să-i redea, poate, tihna sufletească. Mergînd pe firul gîndului, îşi aduse aminte că spusele Învăţătorului îi fuseseră adresate în timpul cinei luate în taină cu toţii. Învăţătorul purta o discuţie cu ceilalţi, iar el auzise numai frînturi, pentru că stătuse un pic mai retras, fiind înfometat. Ioan şi Petru erau aproape de Iisus şi-l întrebau ceva. Nu reuşea să-şi amintească dacă Iisus răspunsese la întrebare, sau dacă nu răspunsese deloc, nu putuse auzi din locul în care se aflase. Apoi, însuşi Învăţătorul îl îmbiase cu mîncare. De asemenea, revăzu cu ochii minţii şi privirea triumfătoare aruncată tovarăşilor lui, ca şi cum ar fi vrut să le spună că doar lui îi acordase Maestrul o atenţie deosebită.

Parcă întotdeauna se simţise în competiţie cu ei, parcă mereu ar fi vrut să le arate că el se găseşte aproape de inima lui Iisus. Acela fusese un nou prilej pentru a arăta acest lucru. Iar apoi Iisus îi spusese „Ce faci, fă repede!” Plecase către arhierei îmbătat de preaplinul sufletului. Învăţătorul, se gîndea, îi ştia cu siguranţă gîndurile, şi îi spusese să meargă la templu. Aşadar, el avea să anunţe sosirea lui Mesia, el fusese desemnat să anunţe sosirea celui ales. Apoi, totul se transformase într-un coşmar. Soldaţii îl luaseră pe Iisus ca pe un tîlhar, Petru îl scuipase în obraz, sinedriul se adunase pentru a-l condamna pe Maestru, şi toţi îl considerau pe el trădător. Iar el nu ştiuse nimic!

„Sunt nevinovat!”, strigă cu voce tare, hohotind cu lacrimi amare. „Sunt nevinovat”, repetă, glasul stingîndu-i-se pe măsură ce pronunţa cuvintele. „Sunt nevinovat”, încercă să mai spună, însă puterile îl lăsau. Îşi simţi corpul greu, ochii ca de plumb... Chiar dacă era aşezat, avea senzaţia că totul se învîrte în jurul lui. O beznă atotcuprinzătoare, neagră precum păcatul, îl înghiţi subit...