Noaptea - Petru (continuare)

Tot aici se aplică un alt principiu, inextricabil legat de principiul violenţei fondatoare, cel al “ţapului ispăşitor”. Potrivit lui, un anume membru al societăţii este văzut, atunci cînd încă este membru deplin, cînd încă se găseşte în interiorul ei, ca fiind vinovat de toate relele acestei societăţi, ca fiind cel ce trebuie expulzat, pentru ca totul să devină din nou funcţional. În acelaşi timp, în momentul expulzării sale, în momentul sacrificiului, el încetează să mai fie paria acelei societăţi, devenind însăşi salvatorul ei, creatorul noului drum, făuritorul noii ordini, devenind astfel din individ supus mîniei colective, individul ce face obiectul adoraţiei colective, în urma actului de naştere a noii ordini.
Astfel, pentru societate, Iisus întruchipează şi acest mecanism al “ţapului ispăşitor”, sacrificiul său fiind necesar funcţionării normale a întregului. Iisus este trimis la moarte de membrii societăţii căreia îi aparţine, fiind considerat un element negativ; după moartea sa, societatea îşi schimbă optica, Iisus ajungînd membrul fondator al unei noi comunităţi, ce se substituie celei vechi, malfuncţionale.
Ce se întîmplă însă cu Iuda? După sacrificarea sa, Iisus devine membrul important al comunităţii, piatra de temelie a noii fundaţii, lui datorîndu-i-se bunul mers al lucrurilor. Astfel, Iisus nu mai poate ocupa acea poziţie iniţială, de membru indezirabil; poziţia “ţapului ispăşitor” trebuia preluată de un alt individ. Or, cine era cel mai potrivit individ pentru acest rol, dacă nu chiar trădătorul lui Iisus? În consecinţă, Iuda, eroul negativ, preia asupra sa oprobriul tuturor.
Membrii societăţii nou-născute au identificat foarte uşor în Iuda trădătorul, exponentul răului, printr-un simplu transfer mental. În urma identificării, Iuda devine cel blamat, societatea nemaifiind, sau mai bine zis nemaivăzîndu-se ca fiind vinovată.
Iuda este vinovat de trădare, însă societatea, factor de decizie la moartea lui Iisus, nu mai este vinovată de nimic. La urma urmei, Iuda este doar cel care l-a dat pe Iisus în mîna preoţilor; aceştia din urmă propun uciderea lui Iisus, iar societatea aprobă sentinţa lor. Totuşi, preoţii sunt în continuare reprezentanţi ai divinităţii, mulţimea fiind incapabilă să înţeleagă că şi ei îşi urmăresc propriile lor interese (Iisus nefiind singurul sacrificat datorită acestor imbecili).
Este însă de înţeles de ce societatea acordă credit preoţilor şi nu lui Iuda. Pentru că ea însăşi este parte în proces: preoţii au dat sentinţa şi mulţimea a consfinţit la punerea ei în aplicare. Astfel, pentru a-şi uita rolul negativ, societatea uită şi rolul negativ jucat de preoţime. Tot ceea ce-şi aduce aminte este imaginea malefică a lui Iuda, devenit singurul vinovat pentru toată această situaţie. Pentru a arăta cît de vinovat este, ascunzîndu-şi propria culpă, societatea şi preoţimea aduc argumentul spînzurării lui Iuda, act de neconceput pentru creştini. În timpenia lor, nu văd că moartea îl disculpă. Nu vor să vadă şi nu vor să meargă mai departe cu raţionamentul lor, pentru că dacă ar face-o, ar fi puşi în faţa propriei lor vinovăţii.
În cazul în care Iuda este trădător, se uită faptul că Iisus trebuia să fie trădat de cineva. Aşa cum Iisus decide să se supună destinului (între noi fie vorba, ăsta e un destin de o ipocrizie şi tîmpenie cruntă, presupus a fi fost trasat de Tatăl, în numele iubirii), şi ajunge să fie sacrificat, la fel se supune şi Iuda, şi devine trădător.
Se uită multe în acest scenariu: se uită că Iisus era conştient de ceea ce urma să se întîmple, datorită naturii sale superioare. Iuda nu se găsea într-o situaţie similară. Rolul lui este doar al unei simple unelte, al unui simplu pion în mîinile destinului împotriva căruia nu poate face nimic. Dacă cineva se putea opune, acela era Iisus, însă el nu a făcut nimic. Iuda este folosit pentru a duce la îndeplinire planul stabilit de doi indivizi: Tatăl îl concepuse, iar Fiul trebuia să îl ducă la îndeplinire. Potrivit acestui scenariu, Iuda nu poate face nimic împotriva destinului, aşa cum nici Iisus nu face, însă Iuda este în continuare considerat trădător. Atunci cînd un individ greşeşte în necunoştinţă de cauză, fiind la cheremul altora, se va spune că nu este el de vină, pentru că nu a ştiut ce face. Este chiar lucrul spus de Iisus pe cruce: “Iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac”. În cazul lui Iuda însă, nu se aplică: el este considerat trădător, chiar dacă nu îşi cunoaşte destinul, chiar dacă acţiunile sale sunt hotărîte de raţiuni superioare.
Pentru a accentua vinovăţia sa, toţi idioţii aduc ca argument întrebarea: “… de ce s-a spînzurat, dacă nu era vinovat”? În obtuzitatea lor, nu văd că este cel mai bun argument pentru care Iuda ar putea fi considerat nevinovat. De ce? Dacă ar fi fost acel criminal înrăit, insensibil la tot şi la toate, capabil să trădeze pe oricine, oricînd, atunci vinderea lui Iisus nu ar fi fost nimic ieşit din comun, încă i-ar mai fi adus şi nişte bani pe deasupra. Deci, nimic neobişnuit pentru el pînă acum, nici un motiv pentru regrete, fără a mai vorbi despre luarea vieţii.
Spre deosebire însă de toţi ceilalţi, Iuda este singurul care îşi ia viaţa. Petru este la rîndul lui vinovat de aceeaşi faptă; mai mult, trădarea sa îi fusese deja adusă la cunoştinţă, însă el nu se sinucide. Petru este şi el supus destinului, aşa cum este şi Iuda, şi se leapădă de Iisus; totuşi, nimeni nu îl consideră pe Petru vinovat, pe cînd Iuda rămîne un trădător.
De asemenea, nimeni dintre cei ce îl condamnă realmente pe Iisus nu se sinucide după aceea; atît societatea, cît şi preoţimea găsesc convenabil să vadă în Iuda un trădător, propria lor contribuţie, cu adevărat decisivă, fiind uitată şi trecută sub semnul tăcerii. Nici un semn de vinovăţie, nici o urmă de conştiinţă tormentată, nici un gest de stupefacţie faţă de ceea ce au făcut… nimic, doar toată vina aruncată asupra ţapului ispăşitor.
Iar Iuda este singurul dintre toţi aceşti “sfinţi” incapabil să trăiască cu gîndul greşelii comise, el singur are suficientă tărie de spirit şi decenţă să se ia la întrebări, fiind şi singurul ce acţionează în consecinţă. Iuda realizează că între cele întîmplate şi persoana lui există o legătură de cauzalitate – chiar dacă acum, ea este diferit văzută de tot imbecilul creştin – şi ia o decizie. Este singurul ce face dovada unui sentiment de culpabilitate.

Noaptea - Petru

Un alt caz de mental sucit al cre(ş)tinilor. Petru, deşi este la fel de vinovat ca şi Iuda, este păstrătorul cheilor de acces la Rai. Cunosc răspunsul: el a fost iertat de Iisus. Mai cunosc însă altceva, sau aş mai putea spune ceva: anume că şi Iuda a fost iertat/ar fi fost iertat dacă s-a dus/ s-ar fi dus la Iisus. Iisus spune într-adevăr că unul dintre ucenici îl va trăda; el însă completează aceste spuse ulterior, astfel cel puţin doi ucenici apar in această postură, anume Petru şi Iuda.
Văzînd un paralelism între cei doi, nu ştiu dacă pot vorbi despre trădare. Nu ştiu dacă vreunul dintre ei este vinovat de ceva.
Era normal şi natural ca Petru să încerce să se salveze în faţa unei mulţimi furioase, ce dorea să îşi reverse violenţa, găsind ţapi ispăşitori în oricine. Instinctul său de conservare funcţionează aşa cum funcţionează şi în cazul altor fiinţe umane, astfel încît, pentru a se salva, Petru neagă orice legătură pe care ar fi avut-o cu Iisus.
Dar, dacă din punct de vedere uman, comportamentul lui Petru este înţeles şi iertat, atît de Iisus, cît mai important, de oameni, de credincioşi, de ce acest lucru nu se întîmplă şi în cazul lui Iuda?
Urmărind aceeaşi linie a comportamentului celor doi, logic vorbind, atît unul, cît şi celălalt îl “trădează” pe Iisus. Motivaţia lui Petru este profund umană: caută să-şi salveze viaţa. Astfel, actul său este iertat, pentru că este perfect comprehensibil pentru toţi ceilalţi, mai ales că Petru nu se sinucide, obţinînd deci iertarea lui Iisus.
Ceea ce este de neiertat este comportamentul lui Iuda, al “vânzătorului” propriu-zis. El nu poate fi iertat: mai întîi, pentru că se sinucide, şi nu mai ajunge în faţa lui Iisus. Apoi, Iuda nu poate fi iertat de oameni, de credincioşii văzînd în el exponentul răului, al maleficului, al elementului negativ răsfrîngîndu-şi activitatea asupra elementului pozitiv. Numai că acest raţionament, pornit de la un raţionament cre(ş)tin, este îngrozitor de superficial.
Pentru început, nu am înţeles niciodată de ce credincioşii nu văd în Iuda un trimis al destinului… Dacă creştinii sunt mîntuiţi prin Iisus, acest lucru se datoreşte şi lui Iuda, prezent acolo, jucîndu-şi rolul negativ ... Fără el, poate nu ar fi existat sacrificiul lui Iisus şi astfel nimeni nu ar mai fi fost salvat. Dacă este trădător, atunci de ce creştinii merg pînă la jumătatea drumului, şi văd în el doar partea negativă… Dacă Iuda este un individ abject, demn de toata sila şi repulsia lumii, este aşa pentru că nu reprezintă decît o unealtă în mîna unui destin implacabil, un instrument al sorţii hotărîte chiar de forţa superioară ce doreşte printr-un sacrificiu, unul foarte scump, împăcărea cu omenirea.
Iuda joacă rolul dual al unui ţap ispăşitor, al ţapului ispăşitor aflat în interiorul unei societăţi ce are nevoie de el, această societate/comunitate fiind cea iudeo-creştină. El atrage asupra sa toate fulgerele credincioşilor, atrage asupra sa toată violenţa mocnind în interior. Este membrul unei societăţi pline de frustrări, de tabuuri şi restricţii, toate rezultînd într-o violenţă interioară ce se cere defulată. Şi ce metodă este mai bună decît aceea de a-ţi vărsa mînia pe un individ vinovat de rău?
Întreaga societate luată în discuţie este compusă din trădători, din răufăcători. Altfel, sacrificiul lui Iisus, destinat reconcilierii cu divinitatea, nu ar fi fost necesar. Destinul lui Iisus a fost de a fi sacrificat în acest scop. Ei, de aici se complică lucrurile…
Într-o primă instanţă, aş vrea să aduc în discuţie un principiu extrem de important în ce priveşte religiosul, religia şi pe cei intextricabil legaţi de fenomenul religios, anume principiul violenţei unanime fondatoare. În ce constă el?În coalizarea tuturor membrilor unei societăţi malfuncţionale, şi în eliminarea violentă a unui membru sau pseudo-membru al acestei societăţi, eliminare făcută printr-un sacrificiu. Văzut dintr-un asemenea unghi, creştinismul nu este altceva decît un mit fondator, aplicat la o scară mult mai largă şi probabil cu o priză mult mai mare decît alte mituri fondatoare.
Paralelismul între mitologia fondatoare şi creştinism apare aici cu claritate. Atît în primul caz, cît şi în cel de-al doilea, membrii unei societăţi se strîng în jurul unui sacrificat/sacrificiu, săvîrşit pentru a asigura continuitatea vieţii societăţii, după o anumită ordine stabilită. Or, în cazul creştinismului se aplică exact acest lucru, în special în cazul lui Iisus. Omenirea nu-şi mai putea continua modul de viaţă, însăşi existenţa ei fiind ameninţată, divinităţii supreme displăcîndu-i modul în care creaţia sa îşi ducea existenţa. În ceea ce priveşte vinovăţia societăţii, chiar dacă individual se puteau face diferenţieri, global vorbind, ele nu existau, astfel toţi membrii comunităţii găsindu-se în termeni de nesupunere faţă de divinitate. Principiul violenţei fondatoare ne arată că nu se poate ajunge la sacrificarea unei întregi comunităţi – chiar dacă din punct de vedere religios, indiferent despre ce religie vorbim, acest lucru pare a fi posibil – ci se ajunge la crearea şi stabilirea unei noi ordini, prin intermediul sacrificiului unui membru al acestei comunităţi, indiferent dacă este vinovat sau nu. Ceea ce importă este simbolistica pe care individul - membru al comunităţii o întruchipează, el fiind un potenţial vinovat la fel ca toţi ceilalţi. După sacrificiul acestui membru sau pseudo-membru se crează o nouă ordine, se înstăpîneşte o nouă linişte în interiorul comunităţii, apare o nouă societate.
Este situaţia lui Iisus. Cu toate că este prezentat ca fiind cel mai neprihănit membru al unei societăţi malfuncţionale, el este destinat sacrificiului; deşi nevinovat, va lua asupra sa întreaga culpă a societăţii. În urma sacrificiului său, societatea nu mai este aceeaşi, nu mai este deficientă, ci devine o nouă societate, ce funcţionează sau trebuie să funcţioneze pe o nouă bază, potrivit unei noi ordini, datorită acestui ilustru antecesor, ce o stabileşte prin sacrificiul său suprem.
Pentru a se observa şi mai bine paralelismul între creştinism, mit fondator şi principiul violenţei fondatoare, trebuie să subliniez că cel din urmă nu prevede neapărat sacrificarea unui membru direct al societăţii, existînd şi posibilitatea sacrificării unui membru mai puţin membru al acesteia, a unui pseudo-membru, anume a celui mai important membru, după cel uman. Oriunde funcţionează principiul violenţei fondatoare, cel mai potrivit sacrificiului, după membrul propriu-zis al comunităţii, după fiinţa umană, este animalul cel mai aproape de posibilitatea sacrificării lui ca substituent, ca alter sacrificabil al unei fiinţe umane. Inutil de spus că în cazul creştinismului animalul sacrificabil este mielul. Celălalt nume al lui Iisus, celălalt apelativ al său în societatea nou formată este acela de "miel al lui Dumnezeu".
Astfel, Iisus este văzut în mai multele sale ipostaze, în multiplele sale valenţe, situate la baza funcţionării noii societăţi, anume de individ/ întruchipare a individului sacrificabil/ imagine a sacrificabilului.

NOAPTEA IUDEI - Petru

Uneori era tentat să creadă că Iisus era un om prea aproape de oameni, un om comun în înfăţişare - dacă putea spune asta despre el - şi că asta făcea ca cei din jur să nu-l privească şi să nu-l observe aşa cum îl observa el acum. Ca un argument, îi veni în minte chiar modul în care el îl privise pentru prima oară pe Iisus, fără a-i acorda prea multă atenţie. Necunoaşterea, poate chiar frica de necunoscut, făcea ca ceea ce era clar ca lumina zilei să nu mai fie atît de important în ochii celorlalţi. Îşi dăduse seama de mult că mintea omului era un lucru complicat şi că nu întotdeauna contau argumentele raţionale. La întîlnirea cu un fenomen pe care mintea nu îl putea cuprinde sau explica – şi asta era situaţia lui Iisus, mintea omenească nu îl putea cuprinde – reacţia nu era aceeaşi. Nu întîlnise foarte mulţi oameni capabili să-l accepte pe Iisus fără nici o reţinere; chiar şi în rîndul lor, al discipolilor, era Toma, ce nu crezuse pînă cînd nu-şi văzuse ochilor.
Învăţase astfel că oamenii erau foarte mult ancoraţi în credinţele lor, în ce cunoşteau, şi că adaptabilitatea la nou nu era foarte mare; cu atît mai mult cu cît, atunci cînd noutatea era atît de copleşitoare, aşa cum era Iisus, mulţi dintre oameni se retrăgeau în interiorul minţilor lor, refuzînd să recunoască ce era limpede chiar şi pentru ei. Înţelegea că mintea omului, inclusiv a sa, funcţiona prin comparaţie; pus în faţa unor evenimente total diferite de cele cu care fusese confruntat pînă atunci, omul reacţiona diferit. De asemenea, cunoştea frica oamenilor ca Iisus să nu fie unul dintre falşii profeţi, ce apăreau tot timpul. Această temere era atît de adînc înrădăcinată în ei, încît chiar şi atunci cînd observau că Iisus nu era ca ceilalţi, tot rămîneau într-o atitudine de aşteptare, pentru a vedea în ce fel aveau să se deruleze lucrurile.
Învăţase că oamenii nu trebuiau judecaţi în mod singular decît în cazul indivizilor excepţionali; nu toţi oamenii se puteau conduce prin sine. Oamenii aveau nevoie de personalităţi puternice, apte să-i conducă; o astfel de putere era evidentă în Iisus, la fiecare dintre predicile lui, numărul ascultătorilor fiind din ce în ce mai mare. Întrebările începeau însă să se adune: cu ce era diferit ceea ce făcea Iisus de ce exista pînă atunci? Lui îi era limpede de ce faptele lui Iisus erau diferite de ale Marilor Preoţi, sau ale oricui altcuiva, însă nu ştia cum apărea această diferenţă în ochii oamenilor.
Înţelesese de ce Iisus spunea că toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu. Începea să intuiască însă că pînă la a ajunge în faţa lui Dumnezeu, oamenii trăiau într-o comunitate foarte pămînteană, unde trăirile omeneşti predominau. A realizat că ceea ce reprezentau acum Marii Preoţi avea să existe şi după ce învăţătura lui Iisus se va răspîndi. Şi noua comunitate, deja în formare, cuprinzînd urmaşii cuvîntului lui Iisus trebuia să fie condusă de cineva; nu putea fi Iisus, pentru el fiind bine ştiut că Învăţătorul nu avea să mai zăbovească foarte mult printre ei. Deci urma să fie înlocuit de un altul, de un simplu muritor de rînd.
Dintre ucenici, el se găsea foarte aproape de Maestru. Iisus fusese răbdător cu el de la momentul primei întîlniri; tot lui i-a spus că va ţine cheile împărăţiei cerurilor. Nu înţelesese foarte bine ce însemna asta, şi nici acum nu îi era foarte clar, dar probabil avea să afle în decursul timpului. De asemenea, între ucenici, Petru era cel mai în vîrstă şi se presupunea că el trebuia să le fie ca un fel de tată, aşa cum Iisus îi era şi lui, şi celorlalţi. Datoria lui nu era numai faţă de el, asta poate nu ar fi fost atît de greu de îndeplinit; avea o datorie faţă de tovarăşii săi, avea o datorie faţă de Iisus mai ales, acestea fiind adevăratele poveri, pentru că aşa le vedea, ca pe nişte poveri de dus. Avea să le ducă la bun sfîrşit? Nu ştia, dar ştia că vrea să încerce.
Lui avea să-i fie mai greu decît lui Iisus; dacă chiar şi pentru Maestru era atît de dificil să-i facă pe oameni să creadă, cum putea el să facă ceva mai bine decît Iisus? Ştia însă foarte bine că va fi ajutat de Sus, că Iisus nu avea să-l lase niciodată, şi mai ştia că urma să i se alăture, cîndva…
Iisus nu avea cum să mai fie alături de ei pentru mult timp, deoarece destinul lui, menirea lui pe pămînt, se apropia de sfîrşit. Nu putea face nimic pentru Maestru, dar cel puţin putea fi aproape de el cu gîndurile, cu mintea şi cu sufletul. Ar fi vrut să-l ajute, dar nu ştia cum. Ar mai fi vrut să aibă ocazia să dea ochii cu blestematul de Iuda, cu acel nemernic cu chip de om care fusese în stare să trădeze. Aproape că putea simţi savoarea răzbunării, aproape că-şi putea vedea sîngele fierbînd numai atunci cînd se gîndea la Iuda.
- Va veni şi ziua Judecăţii, Iudo! Sper să vie cît mai repede pentru tine, şi sper să să primeşti ce meriţi.
Cuvintele au răsunat cu putere, fiind spuse cu năduf în pustietatea străzilor din ce în ce mai luminate pe măsură ce zorii zilei se apropiau. Parcă se simţea mai bine gîndindu-se la judecată şi la pedepsirea lui Iuda. Odată cu acest ultim gînd se auzi strigătul cocoşilor… şi lumea se răsturnă peste el. Totul se prăvălea asupra lui, din toate părţile. În cap nu îi răsunau decît cîteva cuvinte, cu bubuituri ca de tunet:
“- Adevărat îţi spun, chiar în noaptea aceasta, înainte de a cînta cocoşul, tu te vei lepăda de mine de trei ori”.

NOAPTEA IUDEI - Petru (continuare)

La început a crezut că menirea povestirii era să arate cum doi oameni fără prea multe legături între ei, chiar dacă erau de acelaşi sînge, se puteau împăca, în ciuda unor aparente diferenţe. Astfel, Petru a crezut că povestirea a fost spusă la început pentru a face legătura dintre cei doi fraţi, cel rămas să lucreze pămînturile tatălui şi cel pierdut pentru familie, şi situaţia în care se găsea el şi vameşul. I se păruse că povestea se potrivea ca o mănuşă pentru ei doi: el rămăsese pe glia tatălui, nu-şi abandonase semenii şi muncea la un loc cu aceştia, fiind un pescar aşa cum fusese şi tatăl lui înaintea lui; de cealaltă parte, Levi era cel rătăcit de familie, cel ce se îndepărtase de semenii lui. Crezuse că a găsit un răspuns şi pentru faptul că acesta din urmă nu era sărac aşa cum era tînărul din istorisirea lui Iisus; crezuse că averea părintească risipită era de fapt averea pe care el şi ceilalţi ca el trebuia să o dea vameşului, sub forma taxelor către romani. Şi astfel, crezuse în acea seară că el trebuia să cedeze, fiind cel mai mare dintre cei doi fraţi ce se întîlneau din nou; de asemenea, se crezuse îndreptăţit să spună, precum fratele cel mare, că el a rămas împreună cu tatăl său pentru a munci din greu şi că nu avusese foarte multe ocazii de a se bucura împreună cu prietenii lui; crezuse că tatăl, ce nu putea fi altul decît Iisus, îi arăta că nu acest lucru era cel mai important, ci bucuria că fratele său mai mic se întorsese la ei, pentru a reintra în familie. Crezuse la început că găsise sensul cuvintelor ce păreau a-i fi adresate direct, şi în acest fel se apropiase de omul cu cîteva clipe înainte urît din străfunduri; însă de atunci pînă în momentul de faţă trecuse foarte multă vreme, şi el trecuse prin multe. Nu mai era, cum nici nu avea să mai fie vreodată acel Petru găsit de Iisus în Cafarnaum. Pe zi ce trecea înţelegea mai mult, înţelegea mai bine cunoaşterea transmisă de Iisus ascultătorilor lui. Era şi cazul istorioarei din acea seară; într-unul din momentele cînd, aflat lîngă maestru, putuse arunca o privire înapoi, şi-a dat seama că un alt sens, nerelevat pînă atunci, apăruse deodată în mintea lui. Şi-a dat seama că tînărul rătăcitor nu reprezenta un tînăr nechibzuit, aşa cum a crezut el la început, ce a căutat numai partea uşoară a vieţii, alegînd în cele din urmă un drum rău; tînărul rătăcitor reprezenta cunoaşterea, care nu întotdeauna urma căile cele mai drepte. Şi-a dat seama că reprezenta căutarea, rătăcirea fără un anumit scop, dorinţa de mai mult aflată la baza călătoriei tînărului. A mai realizat că putea avea drept final întoarcerea la locul de unde cel care a pornit a crezut că pleacă pentru totdeauna, fără a şti că ceea ce căuta se găseşte chiar sub ochii lui. În acest fel a văzut că şi el, ca şi ceilalţi, căutaseră fără a găsi pînă la venirea lui Iisus; şi-a dat seama că la început şi el căuta, nevăzînd Adevărul aflat chiar alături; a realizat şi că finalul nu putea fi decît unul, şi anume viaţa pe lîngă Iisus, pentru Iisus.
Cu fruntea muncită de gînduri, îşi ascultă pentru cîteva clipe paşii răsunînd pe caldarîm, în timp ce amintirile îi năpădeau mintea. Îşi impuse să se întoarcă în prezent, să se gîndească la evenimentele recente.
Se gîndi totuşi că dacă el s-a găsit în această poziţie atunci cînd a venit Iisus, şi ceilalţi se găseau în situaţii asemănătoare. Şi nu-şi putea explica cum şi pentru ce unul dintre ei îl trădase pe Iisus, cu atît mai mult cu cît ştia cine este.
A început să se gîndească la ura observată la adresa lui Iisus şi a discipolilor lui, şi nu numai, ci chiar şi împotriva ascultătorilor lui. Nu cunoştea motivul acestei puternice rezistenţe faţă de predicile lui Iisus, faţă de cuvintele sale, care oricum ar fi fost şi oricui ar fi fost adresate, aveau un înţeles pentru oricine. Înţelegea foarte uşor motivele conducatorilor zilei, motivele pentru care Marii Preoţi nu-l doreau pe Iisus în Ierusalim şi nu numai; în cazul lor, era vorba de putere, nu mai era vorba de credinţă. Ceea ce doreau era păstrarea controlului asupra populaţiei; or, un astfel de om, atît de charismatic încît aduna mulţimile în jurul lui imediat ce spunea cîteva cuvinte, nu putea fi decît o ameninţare pentru ei. Bineînţeles că nu aveau de gînd să acţioneze pe alte căi decît cele religioase, spunînd că Iisus nu era decît un fals profet, un om cu aspiraţii meschine îndărătul cuvintelor spuse în faţa mulţimilor. Încerca să vadă relaţia dintre putere şi credinţă în rîndul Marilor Preoţi, să înţeleagă de ce puterea era mai importantă decît credinţa. Era limpede că arhiereii nu vor recunoaşte că Iisus era Mesia, că era fiul lui Dumnezeu; înţelegea foarte bine asta. Ce nu înţelegea deloc era faptul că dincolo de interesul în a-l recunoaşte drept Mesia pe Iisus, nu exista nici credinţa în venirea lui Mesia printre ei. A încercat să-şi explice de ce omul pe care îl puteau vedea, pe care îl aşteptau, conform scrierilor vechi, nu era identificat cu adevăratul Mesia, în ciuda atîtor numeroase semne.