Un alt caz de mental sucit al cre(ş)tinilor. Petru, deşi este la fel de vinovat ca şi Iuda, este păstrătorul cheilor de acces la Rai. Cunosc răspunsul: el a fost iertat de Iisus. Mai cunosc însă altceva, sau aş mai putea spune ceva: anume că şi Iuda a fost iertat/ar fi fost iertat dacă s-a dus/ s-ar fi dus la Iisus. Iisus spune într-adevăr că unul dintre ucenici îl va trăda; el însă completează aceste spuse ulterior, astfel cel puţin doi ucenici apar in această postură, anume Petru şi Iuda.
Văzînd un paralelism între cei doi, nu ştiu dacă pot vorbi despre trădare. Nu ştiu dacă vreunul dintre ei este vinovat de ceva.
Era normal şi natural ca Petru să încerce să se salveze în faţa unei mulţimi furioase, ce dorea să îşi reverse violenţa, găsind ţapi ispăşitori în oricine. Instinctul său de conservare funcţionează aşa cum funcţionează şi în cazul altor fiinţe umane, astfel încît, pentru a se salva, Petru neagă orice legătură pe care ar fi avut-o cu Iisus.
Dar, dacă din punct de vedere uman, comportamentul lui Petru este înţeles şi iertat, atît de Iisus, cît mai important, de oameni, de credincioşi, de ce acest lucru nu se întîmplă şi în cazul lui Iuda?
Urmărind aceeaşi linie a comportamentului celor doi, logic vorbind, atît unul, cît şi celălalt îl “trădează” pe Iisus. Motivaţia lui Petru este profund umană: caută să-şi salveze viaţa. Astfel, actul său este iertat, pentru că este perfect comprehensibil pentru toţi ceilalţi, mai ales că Petru nu se sinucide, obţinînd deci iertarea lui Iisus.
Ceea ce este de neiertat este comportamentul lui Iuda, al “vânzătorului” propriu-zis. El nu poate fi iertat: mai întîi, pentru că se sinucide, şi nu mai ajunge în faţa lui Iisus. Apoi, Iuda nu poate fi iertat de oameni, de credincioşii văzînd în el exponentul răului, al maleficului, al elementului negativ răsfrîngîndu-şi activitatea asupra elementului pozitiv. Numai că acest raţionament, pornit de la un raţionament cre(ş)tin, este îngrozitor de superficial.
Pentru început, nu am înţeles niciodată de ce credincioşii nu văd în Iuda un trimis al destinului… Dacă creştinii sunt mîntuiţi prin Iisus, acest lucru se datoreşte şi lui Iuda, prezent acolo, jucîndu-şi rolul negativ ... Fără el, poate nu ar fi existat sacrificiul lui Iisus şi astfel nimeni nu ar mai fi fost salvat. Dacă este trădător, atunci de ce creştinii merg pînă la jumătatea drumului, şi văd în el doar partea negativă… Dacă Iuda este un individ abject, demn de toata sila şi repulsia lumii, este aşa pentru că nu reprezintă decît o unealtă în mîna unui destin implacabil, un instrument al sorţii hotărîte chiar de forţa superioară ce doreşte printr-un sacrificiu, unul foarte scump, împăcărea cu omenirea.
Iuda joacă rolul dual al unui ţap ispăşitor, al ţapului ispăşitor aflat în interiorul unei societăţi ce are nevoie de el, această societate/comunitate fiind cea iudeo-creştină. El atrage asupra sa toate fulgerele credincioşilor, atrage asupra sa toată violenţa mocnind în interior. Este membrul unei societăţi pline de frustrări, de tabuuri şi restricţii, toate rezultînd într-o violenţă interioară ce se cere defulată. Şi ce metodă este mai bună decît aceea de a-ţi vărsa mînia pe un individ vinovat de rău?
Întreaga societate luată în discuţie este compusă din trădători, din răufăcători. Altfel, sacrificiul lui Iisus, destinat reconcilierii cu divinitatea, nu ar fi fost necesar. Destinul lui Iisus a fost de a fi sacrificat în acest scop. Ei, de aici se complică lucrurile…
Într-o primă instanţă, aş vrea să aduc în discuţie un principiu extrem de important în ce priveşte religiosul, religia şi pe cei intextricabil legaţi de fenomenul religios, anume principiul violenţei unanime fondatoare. În ce constă el?În coalizarea tuturor membrilor unei societăţi malfuncţionale, şi în eliminarea violentă a unui membru sau pseudo-membru al acestei societăţi, eliminare făcută printr-un sacrificiu. Văzut dintr-un asemenea unghi, creştinismul nu este altceva decît un mit fondator, aplicat la o scară mult mai largă şi probabil cu o priză mult mai mare decît alte mituri fondatoare.
Paralelismul între mitologia fondatoare şi creştinism apare aici cu claritate. Atît în primul caz, cît şi în cel de-al doilea, membrii unei societăţi se strîng în jurul unui sacrificat/sacrificiu, săvîrşit pentru a asigura continuitatea vieţii societăţii, după o anumită ordine stabilită. Or, în cazul creştinismului se aplică exact acest lucru, în special în cazul lui Iisus. Omenirea nu-şi mai putea continua modul de viaţă, însăşi existenţa ei fiind ameninţată, divinităţii supreme displăcîndu-i modul în care creaţia sa îşi ducea existenţa. În ceea ce priveşte vinovăţia societăţii, chiar dacă individual se puteau face diferenţieri, global vorbind, ele nu existau, astfel toţi membrii comunităţii găsindu-se în termeni de nesupunere faţă de divinitate. Principiul violenţei fondatoare ne arată că nu se poate ajunge la sacrificarea unei întregi comunităţi – chiar dacă din punct de vedere religios, indiferent despre ce religie vorbim, acest lucru pare a fi posibil – ci se ajunge la crearea şi stabilirea unei noi ordini, prin intermediul sacrificiului unui membru al acestei comunităţi, indiferent dacă este vinovat sau nu. Ceea ce importă este simbolistica pe care individul - membru al comunităţii o întruchipează, el fiind un potenţial vinovat la fel ca toţi ceilalţi. După sacrificiul acestui membru sau pseudo-membru se crează o nouă ordine, se înstăpîneşte o nouă linişte în interiorul comunităţii, apare o nouă societate.
Este situaţia lui Iisus. Cu toate că este prezentat ca fiind cel mai neprihănit membru al unei societăţi malfuncţionale, el este destinat sacrificiului; deşi nevinovat, va lua asupra sa întreaga culpă a societăţii. În urma sacrificiului său, societatea nu mai este aceeaşi, nu mai este deficientă, ci devine o nouă societate, ce funcţionează sau trebuie să funcţioneze pe o nouă bază, potrivit unei noi ordini, datorită acestui ilustru antecesor, ce o stabileşte prin sacrificiul său suprem.
Pentru a se observa şi mai bine paralelismul între creştinism, mit fondator şi principiul violenţei fondatoare, trebuie să subliniez că cel din urmă nu prevede neapărat sacrificarea unui membru direct al societăţii, existînd şi posibilitatea sacrificării unui membru mai puţin membru al acesteia, a unui pseudo-membru, anume a celui mai important membru, după cel uman. Oriunde funcţionează principiul violenţei fondatoare, cel mai potrivit sacrificiului, după membrul propriu-zis al comunităţii, după fiinţa umană, este animalul cel mai aproape de posibilitatea sacrificării lui ca substituent, ca alter sacrificabil al unei fiinţe umane. Inutil de spus că în cazul creştinismului animalul sacrificabil este mielul. Celălalt nume al lui Iisus, celălalt apelativ al său în societatea nou formată este acela de "miel al lui Dumnezeu".
Astfel, Iisus este văzut în mai multele sale ipostaze, în multiplele sale valenţe, situate la baza funcţionării noii societăţi, anume de individ/ întruchipare a individului sacrificabil/ imagine a sacrificabilului.
Văzînd un paralelism între cei doi, nu ştiu dacă pot vorbi despre trădare. Nu ştiu dacă vreunul dintre ei este vinovat de ceva.
Era normal şi natural ca Petru să încerce să se salveze în faţa unei mulţimi furioase, ce dorea să îşi reverse violenţa, găsind ţapi ispăşitori în oricine. Instinctul său de conservare funcţionează aşa cum funcţionează şi în cazul altor fiinţe umane, astfel încît, pentru a se salva, Petru neagă orice legătură pe care ar fi avut-o cu Iisus.
Dar, dacă din punct de vedere uman, comportamentul lui Petru este înţeles şi iertat, atît de Iisus, cît mai important, de oameni, de credincioşi, de ce acest lucru nu se întîmplă şi în cazul lui Iuda?
Urmărind aceeaşi linie a comportamentului celor doi, logic vorbind, atît unul, cît şi celălalt îl “trădează” pe Iisus. Motivaţia lui Petru este profund umană: caută să-şi salveze viaţa. Astfel, actul său este iertat, pentru că este perfect comprehensibil pentru toţi ceilalţi, mai ales că Petru nu se sinucide, obţinînd deci iertarea lui Iisus.
Ceea ce este de neiertat este comportamentul lui Iuda, al “vânzătorului” propriu-zis. El nu poate fi iertat: mai întîi, pentru că se sinucide, şi nu mai ajunge în faţa lui Iisus. Apoi, Iuda nu poate fi iertat de oameni, de credincioşii văzînd în el exponentul răului, al maleficului, al elementului negativ răsfrîngîndu-şi activitatea asupra elementului pozitiv. Numai că acest raţionament, pornit de la un raţionament cre(ş)tin, este îngrozitor de superficial.
Pentru început, nu am înţeles niciodată de ce credincioşii nu văd în Iuda un trimis al destinului… Dacă creştinii sunt mîntuiţi prin Iisus, acest lucru se datoreşte şi lui Iuda, prezent acolo, jucîndu-şi rolul negativ ... Fără el, poate nu ar fi existat sacrificiul lui Iisus şi astfel nimeni nu ar mai fi fost salvat. Dacă este trădător, atunci de ce creştinii merg pînă la jumătatea drumului, şi văd în el doar partea negativă… Dacă Iuda este un individ abject, demn de toata sila şi repulsia lumii, este aşa pentru că nu reprezintă decît o unealtă în mîna unui destin implacabil, un instrument al sorţii hotărîte chiar de forţa superioară ce doreşte printr-un sacrificiu, unul foarte scump, împăcărea cu omenirea.
Iuda joacă rolul dual al unui ţap ispăşitor, al ţapului ispăşitor aflat în interiorul unei societăţi ce are nevoie de el, această societate/comunitate fiind cea iudeo-creştină. El atrage asupra sa toate fulgerele credincioşilor, atrage asupra sa toată violenţa mocnind în interior. Este membrul unei societăţi pline de frustrări, de tabuuri şi restricţii, toate rezultînd într-o violenţă interioară ce se cere defulată. Şi ce metodă este mai bună decît aceea de a-ţi vărsa mînia pe un individ vinovat de rău?
Întreaga societate luată în discuţie este compusă din trădători, din răufăcători. Altfel, sacrificiul lui Iisus, destinat reconcilierii cu divinitatea, nu ar fi fost necesar. Destinul lui Iisus a fost de a fi sacrificat în acest scop. Ei, de aici se complică lucrurile…
Într-o primă instanţă, aş vrea să aduc în discuţie un principiu extrem de important în ce priveşte religiosul, religia şi pe cei intextricabil legaţi de fenomenul religios, anume principiul violenţei unanime fondatoare. În ce constă el?În coalizarea tuturor membrilor unei societăţi malfuncţionale, şi în eliminarea violentă a unui membru sau pseudo-membru al acestei societăţi, eliminare făcută printr-un sacrificiu. Văzut dintr-un asemenea unghi, creştinismul nu este altceva decît un mit fondator, aplicat la o scară mult mai largă şi probabil cu o priză mult mai mare decît alte mituri fondatoare.
Paralelismul între mitologia fondatoare şi creştinism apare aici cu claritate. Atît în primul caz, cît şi în cel de-al doilea, membrii unei societăţi se strîng în jurul unui sacrificat/sacrificiu, săvîrşit pentru a asigura continuitatea vieţii societăţii, după o anumită ordine stabilită. Or, în cazul creştinismului se aplică exact acest lucru, în special în cazul lui Iisus. Omenirea nu-şi mai putea continua modul de viaţă, însăşi existenţa ei fiind ameninţată, divinităţii supreme displăcîndu-i modul în care creaţia sa îşi ducea existenţa. În ceea ce priveşte vinovăţia societăţii, chiar dacă individual se puteau face diferenţieri, global vorbind, ele nu existau, astfel toţi membrii comunităţii găsindu-se în termeni de nesupunere faţă de divinitate. Principiul violenţei fondatoare ne arată că nu se poate ajunge la sacrificarea unei întregi comunităţi – chiar dacă din punct de vedere religios, indiferent despre ce religie vorbim, acest lucru pare a fi posibil – ci se ajunge la crearea şi stabilirea unei noi ordini, prin intermediul sacrificiului unui membru al acestei comunităţi, indiferent dacă este vinovat sau nu. Ceea ce importă este simbolistica pe care individul - membru al comunităţii o întruchipează, el fiind un potenţial vinovat la fel ca toţi ceilalţi. După sacrificiul acestui membru sau pseudo-membru se crează o nouă ordine, se înstăpîneşte o nouă linişte în interiorul comunităţii, apare o nouă societate.
Este situaţia lui Iisus. Cu toate că este prezentat ca fiind cel mai neprihănit membru al unei societăţi malfuncţionale, el este destinat sacrificiului; deşi nevinovat, va lua asupra sa întreaga culpă a societăţii. În urma sacrificiului său, societatea nu mai este aceeaşi, nu mai este deficientă, ci devine o nouă societate, ce funcţionează sau trebuie să funcţioneze pe o nouă bază, potrivit unei noi ordini, datorită acestui ilustru antecesor, ce o stabileşte prin sacrificiul său suprem.
Pentru a se observa şi mai bine paralelismul între creştinism, mit fondator şi principiul violenţei fondatoare, trebuie să subliniez că cel din urmă nu prevede neapărat sacrificarea unui membru direct al societăţii, existînd şi posibilitatea sacrificării unui membru mai puţin membru al acesteia, a unui pseudo-membru, anume a celui mai important membru, după cel uman. Oriunde funcţionează principiul violenţei fondatoare, cel mai potrivit sacrificiului, după membrul propriu-zis al comunităţii, după fiinţa umană, este animalul cel mai aproape de posibilitatea sacrificării lui ca substituent, ca alter sacrificabil al unei fiinţe umane. Inutil de spus că în cazul creştinismului animalul sacrificabil este mielul. Celălalt nume al lui Iisus, celălalt apelativ al său în societatea nou formată este acela de "miel al lui Dumnezeu".
Astfel, Iisus este văzut în mai multele sale ipostaze, în multiplele sale valenţe, situate la baza funcţionării noii societăţi, anume de individ/ întruchipare a individului sacrificabil/ imagine a sacrificabilului.
Mandea dupa multele nopti postate ajungem sa vorbim aceeasi limba.
RăspundețiȘtergereAcu' vrei sa'l scoti pe Iuda basma curata desi Petru este vinovat de aceeasi marsavie. Nimic gresit din punctul meu de vedere. Pai mandea ... iar ma faci sa'ti vorbesc de PR'ul oamenilor cu Biblia, caci in urma cu ceva vreme cand mai boscorodeam pe aici am zis ca au o gramada de scapari, dar sunt si vigilenti in acoperirea sau mai bine spus justificarea anumitor idei/dogme/etc.
Deci avem ashea : paralelismul intre Iuda si Petru. Amandoi s-au lepadat de Domnul dar fiecare s-a cait în mod diferit: Iuda nu a inteles ca Iisus trebuia sa moara si pentru pacatele sale, asa ca s-a spanzurat. Petru, care-l cunostea pe Domnul, a crezut în iertarea Lui. Si a primit-o. Petru a devenit astfel un apostol curajos, ceea ce Iuda nu reusise. El a murit ca martir dupa ce si-a implinit misiunea pe pământ. Pam-pam !
Deci problema a fost nu ca Iuda l'a vandut pe Iisus, ci ca nu l'a vandut cui trebuie cum a facut Petru si restul apostolilor. ( lol )
Aiurea in toata tarashenia asta e urmatoarea chestie : Iisus nu a murit oare si pentru Iuda ? Ba da, cu siguranta. Deci a murit pentru toti apostolii minunati de care era inconjurat, aceasi minunati care nu vroiau sa'L recunoasca, asa cum ... ( ai ghicit! ) era profetit. Cu toate astea doar Iuda este apostolul abominabil.
If u ask me ... Iuda prin spanzurare s'a cait si si'a asumat greseala. Ca EI vor sa dea o alta forma ... asta'i deja al'ceva.