Tot aici se aplică un alt principiu, inextricabil legat de principiul violenţei fondatoare, cel al “ţapului ispăşitor”. Potrivit lui, un anume membru al societăţii este văzut, atunci cînd încă este membru deplin, cînd încă se găseşte în interiorul ei, ca fiind vinovat de toate relele acestei societăţi, ca fiind cel ce trebuie expulzat, pentru ca totul să devină din nou funcţional. În acelaşi timp, în momentul expulzării sale, în momentul sacrificiului, el încetează să mai fie paria acelei societăţi, devenind însăşi salvatorul ei, creatorul noului drum, făuritorul noii ordini, devenind astfel din individ supus mîniei colective, individul ce face obiectul adoraţiei colective, în urma actului de naştere a noii ordini.
Astfel, pentru societate, Iisus întruchipează şi acest mecanism al “ţapului ispăşitor”, sacrificiul său fiind necesar funcţionării normale a întregului. Iisus este trimis la moarte de membrii societăţii căreia îi aparţine, fiind considerat un element negativ; după moartea sa, societatea îşi schimbă optica, Iisus ajungînd membrul fondator al unei noi comunităţi, ce se substituie celei vechi, malfuncţionale.
Ce se întîmplă însă cu Iuda? După sacrificarea sa, Iisus devine membrul important al comunităţii, piatra de temelie a noii fundaţii, lui datorîndu-i-se bunul mers al lucrurilor. Astfel, Iisus nu mai poate ocupa acea poziţie iniţială, de membru indezirabil; poziţia “ţapului ispăşitor” trebuia preluată de un alt individ. Or, cine era cel mai potrivit individ pentru acest rol, dacă nu chiar trădătorul lui Iisus? În consecinţă, Iuda, eroul negativ, preia asupra sa oprobriul tuturor.
Membrii societăţii nou-născute au identificat foarte uşor în Iuda trădătorul, exponentul răului, printr-un simplu transfer mental. În urma identificării, Iuda devine cel blamat, societatea nemaifiind, sau mai bine zis nemaivăzîndu-se ca fiind vinovată.
Iuda este vinovat de trădare, însă societatea, factor de decizie la moartea lui Iisus, nu mai este vinovată de nimic. La urma urmei, Iuda este doar cel care l-a dat pe Iisus în mîna preoţilor; aceştia din urmă propun uciderea lui Iisus, iar societatea aprobă sentinţa lor. Totuşi, preoţii sunt în continuare reprezentanţi ai divinităţii, mulţimea fiind incapabilă să înţeleagă că şi ei îşi urmăresc propriile lor interese (Iisus nefiind singurul sacrificat datorită acestor imbecili).
Este însă de înţeles de ce societatea acordă credit preoţilor şi nu lui Iuda. Pentru că ea însăşi este parte în proces: preoţii au dat sentinţa şi mulţimea a consfinţit la punerea ei în aplicare. Astfel, pentru a-şi uita rolul negativ, societatea uită şi rolul negativ jucat de preoţime. Tot ceea ce-şi aduce aminte este imaginea malefică a lui Iuda, devenit singurul vinovat pentru toată această situaţie. Pentru a arăta cît de vinovat este, ascunzîndu-şi propria culpă, societatea şi preoţimea aduc argumentul spînzurării lui Iuda, act de neconceput pentru creştini. În timpenia lor, nu văd că moartea îl disculpă. Nu vor să vadă şi nu vor să meargă mai departe cu raţionamentul lor, pentru că dacă ar face-o, ar fi puşi în faţa propriei lor vinovăţii.
În cazul în care Iuda este trădător, se uită faptul că Iisus trebuia să fie trădat de cineva. Aşa cum Iisus decide să se supună destinului (între noi fie vorba, ăsta e un destin de o ipocrizie şi tîmpenie cruntă, presupus a fi fost trasat de Tatăl, în numele iubirii), şi ajunge să fie sacrificat, la fel se supune şi Iuda, şi devine trădător.
Se uită multe în acest scenariu: se uită că Iisus era conştient de ceea ce urma să se întîmple, datorită naturii sale superioare. Iuda nu se găsea într-o situaţie similară. Rolul lui este doar al unei simple unelte, al unui simplu pion în mîinile destinului împotriva căruia nu poate face nimic. Dacă cineva se putea opune, acela era Iisus, însă el nu a făcut nimic. Iuda este folosit pentru a duce la îndeplinire planul stabilit de doi indivizi: Tatăl îl concepuse, iar Fiul trebuia să îl ducă la îndeplinire. Potrivit acestui scenariu, Iuda nu poate face nimic împotriva destinului, aşa cum nici Iisus nu face, însă Iuda este în continuare considerat trădător. Atunci cînd un individ greşeşte în necunoştinţă de cauză, fiind la cheremul altora, se va spune că nu este el de vină, pentru că nu a ştiut ce face. Este chiar lucrul spus de Iisus pe cruce: “Iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac”. În cazul lui Iuda însă, nu se aplică: el este considerat trădător, chiar dacă nu îşi cunoaşte destinul, chiar dacă acţiunile sale sunt hotărîte de raţiuni superioare.
Pentru a accentua vinovăţia sa, toţi idioţii aduc ca argument întrebarea: “… de ce s-a spînzurat, dacă nu era vinovat”? În obtuzitatea lor, nu văd că este cel mai bun argument pentru care Iuda ar putea fi considerat nevinovat. De ce? Dacă ar fi fost acel criminal înrăit, insensibil la tot şi la toate, capabil să trădeze pe oricine, oricînd, atunci vinderea lui Iisus nu ar fi fost nimic ieşit din comun, încă i-ar mai fi adus şi nişte bani pe deasupra. Deci, nimic neobişnuit pentru el pînă acum, nici un motiv pentru regrete, fără a mai vorbi despre luarea vieţii.
Spre deosebire însă de toţi ceilalţi, Iuda este singurul care îşi ia viaţa. Petru este la rîndul lui vinovat de aceeaşi faptă; mai mult, trădarea sa îi fusese deja adusă la cunoştinţă, însă el nu se sinucide. Petru este şi el supus destinului, aşa cum este şi Iuda, şi se leapădă de Iisus; totuşi, nimeni nu îl consideră pe Petru vinovat, pe cînd Iuda rămîne un trădător.
De asemenea, nimeni dintre cei ce îl condamnă realmente pe Iisus nu se sinucide după aceea; atît societatea, cît şi preoţimea găsesc convenabil să vadă în Iuda un trădător, propria lor contribuţie, cu adevărat decisivă, fiind uitată şi trecută sub semnul tăcerii. Nici un semn de vinovăţie, nici o urmă de conştiinţă tormentată, nici un gest de stupefacţie faţă de ceea ce au făcut… nimic, doar toată vina aruncată asupra ţapului ispăşitor.
Iar Iuda este singurul dintre toţi aceşti “sfinţi” incapabil să trăiască cu gîndul greşelii comise, el singur are suficientă tărie de spirit şi decenţă să se ia la întrebări, fiind şi singurul ce acţionează în consecinţă. Iuda realizează că între cele întîmplate şi persoana lui există o legătură de cauzalitate – chiar dacă acum, ea este diferit văzută de tot imbecilul creştin – şi ia o decizie. Este singurul ce face dovada unui sentiment de culpabilitate.
Astfel, pentru societate, Iisus întruchipează şi acest mecanism al “ţapului ispăşitor”, sacrificiul său fiind necesar funcţionării normale a întregului. Iisus este trimis la moarte de membrii societăţii căreia îi aparţine, fiind considerat un element negativ; după moartea sa, societatea îşi schimbă optica, Iisus ajungînd membrul fondator al unei noi comunităţi, ce se substituie celei vechi, malfuncţionale.
Ce se întîmplă însă cu Iuda? După sacrificarea sa, Iisus devine membrul important al comunităţii, piatra de temelie a noii fundaţii, lui datorîndu-i-se bunul mers al lucrurilor. Astfel, Iisus nu mai poate ocupa acea poziţie iniţială, de membru indezirabil; poziţia “ţapului ispăşitor” trebuia preluată de un alt individ. Or, cine era cel mai potrivit individ pentru acest rol, dacă nu chiar trădătorul lui Iisus? În consecinţă, Iuda, eroul negativ, preia asupra sa oprobriul tuturor.
Membrii societăţii nou-născute au identificat foarte uşor în Iuda trădătorul, exponentul răului, printr-un simplu transfer mental. În urma identificării, Iuda devine cel blamat, societatea nemaifiind, sau mai bine zis nemaivăzîndu-se ca fiind vinovată.
Iuda este vinovat de trădare, însă societatea, factor de decizie la moartea lui Iisus, nu mai este vinovată de nimic. La urma urmei, Iuda este doar cel care l-a dat pe Iisus în mîna preoţilor; aceştia din urmă propun uciderea lui Iisus, iar societatea aprobă sentinţa lor. Totuşi, preoţii sunt în continuare reprezentanţi ai divinităţii, mulţimea fiind incapabilă să înţeleagă că şi ei îşi urmăresc propriile lor interese (Iisus nefiind singurul sacrificat datorită acestor imbecili).
Este însă de înţeles de ce societatea acordă credit preoţilor şi nu lui Iuda. Pentru că ea însăşi este parte în proces: preoţii au dat sentinţa şi mulţimea a consfinţit la punerea ei în aplicare. Astfel, pentru a-şi uita rolul negativ, societatea uită şi rolul negativ jucat de preoţime. Tot ceea ce-şi aduce aminte este imaginea malefică a lui Iuda, devenit singurul vinovat pentru toată această situaţie. Pentru a arăta cît de vinovat este, ascunzîndu-şi propria culpă, societatea şi preoţimea aduc argumentul spînzurării lui Iuda, act de neconceput pentru creştini. În timpenia lor, nu văd că moartea îl disculpă. Nu vor să vadă şi nu vor să meargă mai departe cu raţionamentul lor, pentru că dacă ar face-o, ar fi puşi în faţa propriei lor vinovăţii.
În cazul în care Iuda este trădător, se uită faptul că Iisus trebuia să fie trădat de cineva. Aşa cum Iisus decide să se supună destinului (între noi fie vorba, ăsta e un destin de o ipocrizie şi tîmpenie cruntă, presupus a fi fost trasat de Tatăl, în numele iubirii), şi ajunge să fie sacrificat, la fel se supune şi Iuda, şi devine trădător.
Se uită multe în acest scenariu: se uită că Iisus era conştient de ceea ce urma să se întîmple, datorită naturii sale superioare. Iuda nu se găsea într-o situaţie similară. Rolul lui este doar al unei simple unelte, al unui simplu pion în mîinile destinului împotriva căruia nu poate face nimic. Dacă cineva se putea opune, acela era Iisus, însă el nu a făcut nimic. Iuda este folosit pentru a duce la îndeplinire planul stabilit de doi indivizi: Tatăl îl concepuse, iar Fiul trebuia să îl ducă la îndeplinire. Potrivit acestui scenariu, Iuda nu poate face nimic împotriva destinului, aşa cum nici Iisus nu face, însă Iuda este în continuare considerat trădător. Atunci cînd un individ greşeşte în necunoştinţă de cauză, fiind la cheremul altora, se va spune că nu este el de vină, pentru că nu a ştiut ce face. Este chiar lucrul spus de Iisus pe cruce: “Iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac”. În cazul lui Iuda însă, nu se aplică: el este considerat trădător, chiar dacă nu îşi cunoaşte destinul, chiar dacă acţiunile sale sunt hotărîte de raţiuni superioare.
Pentru a accentua vinovăţia sa, toţi idioţii aduc ca argument întrebarea: “… de ce s-a spînzurat, dacă nu era vinovat”? În obtuzitatea lor, nu văd că este cel mai bun argument pentru care Iuda ar putea fi considerat nevinovat. De ce? Dacă ar fi fost acel criminal înrăit, insensibil la tot şi la toate, capabil să trădeze pe oricine, oricînd, atunci vinderea lui Iisus nu ar fi fost nimic ieşit din comun, încă i-ar mai fi adus şi nişte bani pe deasupra. Deci, nimic neobişnuit pentru el pînă acum, nici un motiv pentru regrete, fără a mai vorbi despre luarea vieţii.
Spre deosebire însă de toţi ceilalţi, Iuda este singurul care îşi ia viaţa. Petru este la rîndul lui vinovat de aceeaşi faptă; mai mult, trădarea sa îi fusese deja adusă la cunoştinţă, însă el nu se sinucide. Petru este şi el supus destinului, aşa cum este şi Iuda, şi se leapădă de Iisus; totuşi, nimeni nu îl consideră pe Petru vinovat, pe cînd Iuda rămîne un trădător.
De asemenea, nimeni dintre cei ce îl condamnă realmente pe Iisus nu se sinucide după aceea; atît societatea, cît şi preoţimea găsesc convenabil să vadă în Iuda un trădător, propria lor contribuţie, cu adevărat decisivă, fiind uitată şi trecută sub semnul tăcerii. Nici un semn de vinovăţie, nici o urmă de conştiinţă tormentată, nici un gest de stupefacţie faţă de ceea ce au făcut… nimic, doar toată vina aruncată asupra ţapului ispăşitor.
Iar Iuda este singurul dintre toţi aceşti “sfinţi” incapabil să trăiască cu gîndul greşelii comise, el singur are suficientă tărie de spirit şi decenţă să se ia la întrebări, fiind şi singurul ce acţionează în consecinţă. Iuda realizează că între cele întîmplate şi persoana lui există o legătură de cauzalitate – chiar dacă acum, ea este diferit văzută de tot imbecilul creştin – şi ia o decizie. Este singurul ce face dovada unui sentiment de culpabilitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu