NOAPTEA IUDEI - Petru (continuare)

La început a crezut că menirea povestirii era să arate cum doi oameni fără prea multe legături între ei, chiar dacă erau de acelaşi sînge, se puteau împăca, în ciuda unor aparente diferenţe. Astfel, Petru a crezut că povestirea a fost spusă la început pentru a face legătura dintre cei doi fraţi, cel rămas să lucreze pămînturile tatălui şi cel pierdut pentru familie, şi situaţia în care se găsea el şi vameşul. I se păruse că povestea se potrivea ca o mănuşă pentru ei doi: el rămăsese pe glia tatălui, nu-şi abandonase semenii şi muncea la un loc cu aceştia, fiind un pescar aşa cum fusese şi tatăl lui înaintea lui; de cealaltă parte, Levi era cel rătăcit de familie, cel ce se îndepărtase de semenii lui. Crezuse că a găsit un răspuns şi pentru faptul că acesta din urmă nu era sărac aşa cum era tînărul din istorisirea lui Iisus; crezuse că averea părintească risipită era de fapt averea pe care el şi ceilalţi ca el trebuia să o dea vameşului, sub forma taxelor către romani. Şi astfel, crezuse în acea seară că el trebuia să cedeze, fiind cel mai mare dintre cei doi fraţi ce se întîlneau din nou; de asemenea, se crezuse îndreptăţit să spună, precum fratele cel mare, că el a rămas împreună cu tatăl său pentru a munci din greu şi că nu avusese foarte multe ocazii de a se bucura împreună cu prietenii lui; crezuse că tatăl, ce nu putea fi altul decît Iisus, îi arăta că nu acest lucru era cel mai important, ci bucuria că fratele său mai mic se întorsese la ei, pentru a reintra în familie. Crezuse la început că găsise sensul cuvintelor ce păreau a-i fi adresate direct, şi în acest fel se apropiase de omul cu cîteva clipe înainte urît din străfunduri; însă de atunci pînă în momentul de faţă trecuse foarte multă vreme, şi el trecuse prin multe. Nu mai era, cum nici nu avea să mai fie vreodată acel Petru găsit de Iisus în Cafarnaum. Pe zi ce trecea înţelegea mai mult, înţelegea mai bine cunoaşterea transmisă de Iisus ascultătorilor lui. Era şi cazul istorioarei din acea seară; într-unul din momentele cînd, aflat lîngă maestru, putuse arunca o privire înapoi, şi-a dat seama că un alt sens, nerelevat pînă atunci, apăruse deodată în mintea lui. Şi-a dat seama că tînărul rătăcitor nu reprezenta un tînăr nechibzuit, aşa cum a crezut el la început, ce a căutat numai partea uşoară a vieţii, alegînd în cele din urmă un drum rău; tînărul rătăcitor reprezenta cunoaşterea, care nu întotdeauna urma căile cele mai drepte. Şi-a dat seama că reprezenta căutarea, rătăcirea fără un anumit scop, dorinţa de mai mult aflată la baza călătoriei tînărului. A mai realizat că putea avea drept final întoarcerea la locul de unde cel care a pornit a crezut că pleacă pentru totdeauna, fără a şti că ceea ce căuta se găseşte chiar sub ochii lui. În acest fel a văzut că şi el, ca şi ceilalţi, căutaseră fără a găsi pînă la venirea lui Iisus; şi-a dat seama că la început şi el căuta, nevăzînd Adevărul aflat chiar alături; a realizat şi că finalul nu putea fi decît unul, şi anume viaţa pe lîngă Iisus, pentru Iisus.
Cu fruntea muncită de gînduri, îşi ascultă pentru cîteva clipe paşii răsunînd pe caldarîm, în timp ce amintirile îi năpădeau mintea. Îşi impuse să se întoarcă în prezent, să se gîndească la evenimentele recente.
Se gîndi totuşi că dacă el s-a găsit în această poziţie atunci cînd a venit Iisus, şi ceilalţi se găseau în situaţii asemănătoare. Şi nu-şi putea explica cum şi pentru ce unul dintre ei îl trădase pe Iisus, cu atît mai mult cu cît ştia cine este.
A început să se gîndească la ura observată la adresa lui Iisus şi a discipolilor lui, şi nu numai, ci chiar şi împotriva ascultătorilor lui. Nu cunoştea motivul acestei puternice rezistenţe faţă de predicile lui Iisus, faţă de cuvintele sale, care oricum ar fi fost şi oricui ar fi fost adresate, aveau un înţeles pentru oricine. Înţelegea foarte uşor motivele conducatorilor zilei, motivele pentru care Marii Preoţi nu-l doreau pe Iisus în Ierusalim şi nu numai; în cazul lor, era vorba de putere, nu mai era vorba de credinţă. Ceea ce doreau era păstrarea controlului asupra populaţiei; or, un astfel de om, atît de charismatic încît aduna mulţimile în jurul lui imediat ce spunea cîteva cuvinte, nu putea fi decît o ameninţare pentru ei. Bineînţeles că nu aveau de gînd să acţioneze pe alte căi decît cele religioase, spunînd că Iisus nu era decît un fals profet, un om cu aspiraţii meschine îndărătul cuvintelor spuse în faţa mulţimilor. Încerca să vadă relaţia dintre putere şi credinţă în rîndul Marilor Preoţi, să înţeleagă de ce puterea era mai importantă decît credinţa. Era limpede că arhiereii nu vor recunoaşte că Iisus era Mesia, că era fiul lui Dumnezeu; înţelegea foarte bine asta. Ce nu înţelegea deloc era faptul că dincolo de interesul în a-l recunoaşte drept Mesia pe Iisus, nu exista nici credinţa în venirea lui Mesia printre ei. A încercat să-şi explice de ce omul pe care îl puteau vedea, pe care îl aşteptau, conform scrierilor vechi, nu era identificat cu adevăratul Mesia, în ciuda atîtor numeroase semne.