În acele momente, tot ce-şi dorea era să îl aibă în faţă încă o dată pe trădător; dorinţa răzbunării era atît de voluptoasă, încît devenea palpabilă în aerul din jurul său.
Se strădui totuşi să-şi dea seama ce anume îl determinase pe Iuda să facă ceea ce a făcut. Nimic din atitudinea lui de pînă în acea seară nu arătase că ar fi fost capabil de un asemenea act; de fapt, a realizat că Iuda fusese la fel de devotat Maestrului ca toţi ceilalţi. Căuta motivele ce l-ar fi putut îndemna pe el la trădarea lui Iisus. Îşi dădu seama că nu putea gîndi aşa cum o făcuse Iuda, ci că putea privi lucrurile numai din punctul său de vedere. Astfel, a încercat să vadă motivele ce l-ar fi determinat pe el însuşi să-l trădeze pe Iisus, dacă ar fi putut exista astfel de motive. A rămas aşa un timp, adîncit în gînduri ce păreau a nu avea o finalitate posibilă. Şi-a dat seama că nu a găsit nici un motiv care să ducă la o trădare; în acelaşi timp însă, a realizat că motivele ce nu erau valabile pentru el nu erau valabile nici pentru ceilalţi, că ceea ce el nu ar fi făcut, nici ceilalţi n-ar fi făcut. Atunci, ce motiv stătea în spatele actiunii lui Iuda? Oricît încerca, nu putea să-şi explice; nici o constrîngere nu părea suficient de puternică pentru a-l face pe unul dintre discipolii lui Iisus să-l vîndă. El şi-ar fi dat chiar şi viaţa pentru Iisus; de ce tovarăşii săi n-ar fi făcut acelaşi lucru?
Furia îi trecuse; era totuşi la fel de chinuit, de data asta de întrebările cărora nu le putea găsi un răspuns. Într-un tîrziu, a renunţat să se mai gîndească la ele.
În faţa ochilor i-au apărut momentele de groază ale luării lui Iisus de către soldaţii templului; îşi aduse aminte şi vorbele Învaţătorului, anume că aici avea să ia sfîrşit călătoria sa. Aceasta însemna că Iisus nu avea să scape; însemna că nu dorea să scape, pentru că aşa cum el o spusese, pentru asta venise.
Însemna şi că nu va mai avea niciodată ocazia de a-l mai vedea. Nu ştia ce să facă; în interiorul lui se năştea o dorinţă absurdă. Îşi dori cu ardoare, pentru prima oară de cînd mersese alături de Iisus, ca el să se fi înşelat; chiar a încercat să se roage, implorînd Tatăl să-l cruţe pe Fiu. Puţin îi păsa dacă asta însemna că Dumnezeu nu s-ar mai fi împăcat cu lumea. Dacă cel mai curat dintre oameni avea o astfel de soartă, atunci omenirea nu merita să fie reconciliată cu Tatăl ceresc şi îşi merita soarta. De ce trebuia ca Iisus să realizeze acest lucru? De ce trebuia ca el să se sacrifice? Un altul s-ar fi sacrificat pentru asta? El însuşi, ar fi fost el capabil să se sacrifice, chiar dacă ar fi ştiut care era semnificaţia unui asemenea sacrificiu?
Scurgerea timpului devenise acum un fapt inexorabil. Nu observase asta atîta vreme cît fusese în apropierea maestrului, însă acum timpul curgea în defavoarea lor. Cu întrebările încă vuind asurzitor înlăuntrul său, a încercat să se ridice şi să păşească. L-a cuprins uimirea văzînd cît de sfîrşit se simţea, cît de greu îi era să meargă. Nu ştia în ce moment al nopţii s-a aşezat pe pietrele reci, la fel cum nu ştia nici în ce moment se ridicase. Nu ştia nici ce trebuia făcut pentru a-l ajuta pe Maestru; nu ştia nimic în acele momente, cu excepţia faptului că Iisus se găsea în mîinile Marilor Preoţi, iar asta nu însemna nimic bun.
Totuşi, îşi spuse, el şi-ar fi dat viaţa pentu Iisus; mai ştia că niciodată nu l-ar fi trădat, aşa cum făcuse Iuda, indiferent de circumstanţele în care s-ar fi găsit… Continuînd să-şi repete în gînd jurămintele facute, mergea către centrul oraşului, dîndu-şi seama, datorită mulţimii viermuind pe uliţele înguste însă puternic luminate, că se apropia de templu. Nu avea o ţintă bine stabilită de urmat; drumul ducea către templu, însă nu era nimic de făcut acolo. La un moment dat începu să se întrebe ce face, încotro se îndreaptă; nu ştia nimic de prietenii săi, şi ar fi vrut să fie cu ei. O dată în plus, observă rezultatele şederii sale pe lîngă Iisus; dacă înainte era un om taciturn, morocănos, retras, acum acel om nu mai exista. Se obişnuise cu compania celorlalţi, prezenţa lui lîngă Iisus devenise un fapt cotidian; se obişnuise cu comunicarea dintre el şi tovarăşii lui, dintre Maestru şi ucenici, chiar dacă consta mai ales în învăţături, şi mai puţin în comunicare directă. Simţea însă că acea comunicare cu el era deplină, altfel decît cea normală, plină de neînţeles, încă purtată de ei. Într-o singură vorbă de-a lui se găseau zile de dialog; realiza încă o dată un “mister”, anume că cele spuse de Maestru păreau atît de simple la prima vedere, încît oricine era îndreptăţit să spună că a înţeles. Lucrurile nu stăteau deloc aşa; ele îşi dezvăluiau adevăratul sens mai tîrziu, şi nu pentru că aşa ar fi vrut Iisus. Se părea că ei nu reuşeau să-l înţeleagă pe deplin; nu odată i se întîmplase chiar lui să se întoarcă asupra unor cuvinte ale Maestrului şi să găsească mereu noi tîlcuri acolo, noi sensuri ascunse vederii sale interioare, deşi totul păruse atît de clar pînă atunci.
Se strădui totuşi să-şi dea seama ce anume îl determinase pe Iuda să facă ceea ce a făcut. Nimic din atitudinea lui de pînă în acea seară nu arătase că ar fi fost capabil de un asemenea act; de fapt, a realizat că Iuda fusese la fel de devotat Maestrului ca toţi ceilalţi. Căuta motivele ce l-ar fi putut îndemna pe el la trădarea lui Iisus. Îşi dădu seama că nu putea gîndi aşa cum o făcuse Iuda, ci că putea privi lucrurile numai din punctul său de vedere. Astfel, a încercat să vadă motivele ce l-ar fi determinat pe el însuşi să-l trădeze pe Iisus, dacă ar fi putut exista astfel de motive. A rămas aşa un timp, adîncit în gînduri ce păreau a nu avea o finalitate posibilă. Şi-a dat seama că nu a găsit nici un motiv care să ducă la o trădare; în acelaşi timp însă, a realizat că motivele ce nu erau valabile pentru el nu erau valabile nici pentru ceilalţi, că ceea ce el nu ar fi făcut, nici ceilalţi n-ar fi făcut. Atunci, ce motiv stătea în spatele actiunii lui Iuda? Oricît încerca, nu putea să-şi explice; nici o constrîngere nu părea suficient de puternică pentru a-l face pe unul dintre discipolii lui Iisus să-l vîndă. El şi-ar fi dat chiar şi viaţa pentru Iisus; de ce tovarăşii săi n-ar fi făcut acelaşi lucru?
Furia îi trecuse; era totuşi la fel de chinuit, de data asta de întrebările cărora nu le putea găsi un răspuns. Într-un tîrziu, a renunţat să se mai gîndească la ele.
În faţa ochilor i-au apărut momentele de groază ale luării lui Iisus de către soldaţii templului; îşi aduse aminte şi vorbele Învaţătorului, anume că aici avea să ia sfîrşit călătoria sa. Aceasta însemna că Iisus nu avea să scape; însemna că nu dorea să scape, pentru că aşa cum el o spusese, pentru asta venise.
Însemna şi că nu va mai avea niciodată ocazia de a-l mai vedea. Nu ştia ce să facă; în interiorul lui se năştea o dorinţă absurdă. Îşi dori cu ardoare, pentru prima oară de cînd mersese alături de Iisus, ca el să se fi înşelat; chiar a încercat să se roage, implorînd Tatăl să-l cruţe pe Fiu. Puţin îi păsa dacă asta însemna că Dumnezeu nu s-ar mai fi împăcat cu lumea. Dacă cel mai curat dintre oameni avea o astfel de soartă, atunci omenirea nu merita să fie reconciliată cu Tatăl ceresc şi îşi merita soarta. De ce trebuia ca Iisus să realizeze acest lucru? De ce trebuia ca el să se sacrifice? Un altul s-ar fi sacrificat pentru asta? El însuşi, ar fi fost el capabil să se sacrifice, chiar dacă ar fi ştiut care era semnificaţia unui asemenea sacrificiu?
Scurgerea timpului devenise acum un fapt inexorabil. Nu observase asta atîta vreme cît fusese în apropierea maestrului, însă acum timpul curgea în defavoarea lor. Cu întrebările încă vuind asurzitor înlăuntrul său, a încercat să se ridice şi să păşească. L-a cuprins uimirea văzînd cît de sfîrşit se simţea, cît de greu îi era să meargă. Nu ştia în ce moment al nopţii s-a aşezat pe pietrele reci, la fel cum nu ştia nici în ce moment se ridicase. Nu ştia nici ce trebuia făcut pentru a-l ajuta pe Maestru; nu ştia nimic în acele momente, cu excepţia faptului că Iisus se găsea în mîinile Marilor Preoţi, iar asta nu însemna nimic bun.
Totuşi, îşi spuse, el şi-ar fi dat viaţa pentu Iisus; mai ştia că niciodată nu l-ar fi trădat, aşa cum făcuse Iuda, indiferent de circumstanţele în care s-ar fi găsit… Continuînd să-şi repete în gînd jurămintele facute, mergea către centrul oraşului, dîndu-şi seama, datorită mulţimii viermuind pe uliţele înguste însă puternic luminate, că se apropia de templu. Nu avea o ţintă bine stabilită de urmat; drumul ducea către templu, însă nu era nimic de făcut acolo. La un moment dat începu să se întrebe ce face, încotro se îndreaptă; nu ştia nimic de prietenii săi, şi ar fi vrut să fie cu ei. O dată în plus, observă rezultatele şederii sale pe lîngă Iisus; dacă înainte era un om taciturn, morocănos, retras, acum acel om nu mai exista. Se obişnuise cu compania celorlalţi, prezenţa lui lîngă Iisus devenise un fapt cotidian; se obişnuise cu comunicarea dintre el şi tovarăşii lui, dintre Maestru şi ucenici, chiar dacă consta mai ales în învăţături, şi mai puţin în comunicare directă. Simţea însă că acea comunicare cu el era deplină, altfel decît cea normală, plină de neînţeles, încă purtată de ei. Într-o singură vorbă de-a lui se găseau zile de dialog; realiza încă o dată un “mister”, anume că cele spuse de Maestru păreau atît de simple la prima vedere, încît oricine era îndreptăţit să spună că a înţeles. Lucrurile nu stăteau deloc aşa; ele îşi dezvăluiau adevăratul sens mai tîrziu, şi nu pentru că aşa ar fi vrut Iisus. Se părea că ei nu reuşeau să-l înţeleagă pe deplin; nu odată i se întîmplase chiar lui să se întoarcă asupra unor cuvinte ale Maestrului şi să găsească mereu noi tîlcuri acolo, noi sensuri ascunse vederii sale interioare, deşi totul păruse atît de clar pînă atunci.
continuarea...
RăspundețiȘtergere