NOAPTEA IUDEI - Petru

Petru

Vuietul se auzea de pretutindeni; ochii îi căutau fără să vrea puncte de sprijin, parcă intuind că nu mai putea decide singur şi că avea nevoie de ajutor. Nu se gîndea la nimic concret; îşi aducea vag aminte că fusese lîngă templu, atunci cînd marii preoţi intraseră înăuntru pentru a dezbate. După acel moment însă, în memoria sa exista un gol, pînă la clipa cînd devenise conştient că se plimba pe străzi, fără a avea nici un scop, fără a şti unde vrea să meargă. Gîndurile îi alergau nebuneşte; îşi aducea aminte frînturi de discuţii, întrebări ce apăreau şi dispăreau, însă cea esenţială, pe care o aştepta, nu se lăsa extrasă din noian.

Continua să meargă fără ţintă, în mod conştient evitînd locurile aglomerate, fără a fi sigur ce anume dicta această atitudine. De data asta nu felul său de a fi era de vină, nu faptul că-i plăcea să fie singur îl îndepărta de oameni, ci ceva mai profund; ceva îi spunea că trebuie să evite contactul cu oamenii. Oraşul îşi ducea viaţa lui obişnuită, poate puţin mai agitată datorită evenimentelor recente. De aceea oamenii stăteau pînă tîrziu lîngă focuri, pentru a-şi povesti unul altuia propriile versiuni ale evenimentelor, atenţionîndu-şi vecinii că ei spuseseră de la bun început ce se va întîmpla. Pe măsură ce mergea, mişcarea monotonă a picioarelor, ritmul acestora l-a făcut să nu se mai uite pe unde păşea, lăsîndu-şi gîndurile slobode. Nu se gîndea în mod neapărat la ceva anume, mintea fiindu-i frămîntată în continuare de întrebări. Una dintre ele, şi poate cea mai arzătoare, era un “de ce” sfîşiindu-i gîtul. Se întreba cum de cineva a putut face acel lucru; se întreba cum a fost posibil ca un apropiat al lui Iisus să-l trădeze. Mintea sa lucra în cerc, căutînd răspunsuri la întrebări al căror răspuns nu era în măsură să-l dea; nu ştia dacă cineva ar fi fost în stare să le ofere.

Ajungea în tot mai multe impasuri, iar mînia resimţită la început pornea să clocotească din nou în interiorul său. Sentimentul devenea din ce în ce mai cuprinzator, devenea atotputernic, simţea că avea să explodeze. Avea nevoie de ceva, de cineva asupra căruia să-şi descarce mînia şi frustrarea. Uitîndu-se în jurul său, şi-a dat seama că nu ştia în ce parte a oraşului se afla; de asemenea, a putut observa că este cît de cît singur. Mersese fără nici o ţintă, şi astfel trecuse dincolo de străzile încă populate tîrziu în noapte. Puţinii trecători întîlniţi păreau grăbiţi, neinteresaţi în a intra în vorba cu el.

- Blestemat să fie!, izbucni cu toată puterea. Mînia mocnind în el i se aduna în pumni, în braţele ce deveneau grele, ca de fier, în muşchii picioarelor, atît de încordaţi încît simţi că tremura şi că trebuia să se aşeze. Nu putea să se mai menţină drept; datorită intensităţii furiei, a început să se simtă vlăguit.

Încet, s-a aşezat, cu corpul încordat precum un arc. În acele momente, imaginea lui Iuda îi reveni în faţa ochilor; mîinile şi pumnii i s-au strîns spasmodic, convulsiv. Din gît i se auzeau sunete guturale, înăbuşite. Oricît a încercat să se calmeze, ştia că nu putea reuşi. Lăsă astfel furia să-l copleşească, dîndu-şi seama că era singurul lucru pe care îl putea face, pentru a ieşi din acea stare. Simţea că se sufoca, ştia că trebuia să se elibereze de povară.

Încerca să se gîndească la posibilităţile Maestrului, şi îşi dădu seama că nu erau foarte multe. Marii Preoţi nu puteau şi nu doreau să recunoască adevărul; interesul lor era să scape de intrusul nedorit. Iar pentru asta s-au folosit de unul dintre ai lui, unul capabil de trădare. Violenţa latentă, de atît timp în interiorul lui, răbufni în cele din urmă, într-un strigăt asurzitor:

- Cum ai putut, Iudă?