NOAPTEA IUDEI - Petru (continuare)

Petru se puse în mişcare, abia reuşind să-şi stăpînească tremurul mîinilor, al picioarelor, al muşchilor feţei. Cu tot întunericul înconjurător, era în continuare stăpînit de frica pentru viaţa sa. Vag realiza că făcuse ceva ce n-ar fi trebuit să facă, însă panica era mult prea mare pentru a se gîndi mai departe la asta. Îl chinuia înnebunitor un gînd: să se îndepărteze cît mai repede. Picioarele au început să se mişte într-un ritm alert, menit să-l ducă cît mai departe în cît mai scurt timp. Din fericire, de cînd sosise în oraş cu Iisus începuse să cunoască Ierusalimul.
După ce a trecut de periculosul impas, mintea îi reveni, încet-încet, la Iisus. Nu ştia ce să facă, nu ştia cum ar fi putut să-l ajute pe Maestru. După ce Iisus fusese dus la templu, Petru a stat pe lîngă ziduri, încercînd să observe ce se întîmpla. Aşa îl putuse vedea pe unul dintre Marii Preoţi, pe Iosif din Arimatea, care nutrea un respect deosebit pentru Iisus, deşi bătrînul avea de aproape trei ori vîrsta Maestrului. Iosif îi făcuse un mic semn de aşteptare, însă Petru ştia că nu putea face prea multe în favoarea lui Iisus. Chiar dacă Iosif se dovedise a fi unul dintre cei mai deschişi şi mai receptivi dintre bătrîni la învăţăturile şi predicile lui Iisus, şi chiar dacă nu fusese singurul, mai existînd alţi cîţiva asemenea lui, majoritatea arhiereilor se situau pe o poziţie duşmănoasă faţă de Învăţător. Petru ştia că Iisus nu avea cum să scape din ghearele sinedriului, mai ales acum cînd bătrînii văzuseră ce poate face chiar în oraşul guvernat de ei, ba chiar şi în templu, şi se temeau de o reacţie ce ar fi putut fi stîrnită împotriva lor. Petru se gîndi că bătrînii se simţeau ameninţaţi pe bună dreptate, indiferent dacă credeau că Iisus este sau nu Mesia. Ceea ce îl îngrijora era gîndul că bătrînii probabil aveau să prezinte cazul romanilor, deloc în măsură să judece situaţia aşa cum era ea de fapt. Romanii erau în afara problemei; totuşi, dacă bătrînii aveau să meargă la ei, romanii aveau să o rezolve în stilul lor expeditiv, fără a-şi pune prea multe întrebări. Cu atît mai mult cu cît nu doreau noi dificultăţi într-o provincie atît de turbulentă, aşa cum se dovedise a fi Iudeea, unde de la un mic foc de paie se putea ajunge la rug…
Nu ştia unde erau ceilalţi ucenici ai lui Iisus şi fraţi ai lui. În tăvălugul evenimentelor fuseseră despărţiţi, nu numai de Maestru, ci şi unii de alţii. Petru a început să se gîndească dacă ar fi înţelept să se ducă în apropierea templului, pentru a mai afla cîte ceva. Şi-a dat seama însă că drumul putea prezenta tot atîtea pericole, ba chiar mai multe decît cel de pînă în acel moment, pentru că pe măsură ce s-ar fi apropiat de templu, ar fi putut fi recunoscut de alţi oameni ostili lui şi lui Iisus.
Se întrebă de unde exista această duşmănie faţă de Iisus, faţă de învăţăturile sale, faţă de discipolii lui … Nu a găsit nici un răspuns. Perioada petrecută lîngă Iisus îi ascuţise gîndirea, însă acum nu ajungea la nici un rezultat, oricît ar fi încercat să desluşească dedesubturile.
Şi-a adus aminte cum l-a privit el prima oară pe Iisus, atunci cînd sosise însoţit de fratele său Andrei în satul lor natal, Cafarnaum. L-a tratat cu asprimea cuvenită vorbei unui pescar trăind şi muncind din greu pentru a-şi cîştiga pîinea. Nu îi spuneau prea multe în acea vreme profeţii, predicile şi alte soiuri de lucruri pe care şi le închipuia că astfel de oameni trebuia să le spună. Ce era important pentru el în acele zile era cantitatea de peşte adunată pentru a-şi putea plăti taxele către vameş, omul pe care îl ura aproape mai mult decît pe romani; de asemenea, era important ca vremea să fie bună, pentru a putea ieşi în larg să pescuiască, furtuna sau vremea rea fiind duşmani la fel de răi ca şi cei de mai înainte; sănătatea lui, a nevestei şi a copiilor. Chipul blînd al Maestrului exprima multe, dar pe acea vreme ochiul lui Petru nu era încă format, cu toate că simţise ceva. Apoi urmase cearta cu Andrei, care parcă o luase razna. Şi momentul cînd, în cele din urmă, nu neapărat la insistenţele lui Andrei, ce poate nu l-ar fi convins, ci pentru imboldul calm din privirea străinului, cît şi din dorinţa de a-i arăta că pescuitul nu este o treabă atît de uşoară, acceptase să mai iasă o dată în larg. Deşi cu greu a fost convins să iasă în larg, cu mult mai greu ar fi putut fi convins că, datorită străinului, va prinde peşte. Şi-a adus aminte că la un moment dat l-a întrebat din priviri pe Andrei, dar fratele său nu i-a răspuns nimic, sau i-a răspuns printr-o privire aruncată străinului ce stătea liniştit în barcă. Şi-a adus aminte de asemenea că a ridicat din umeri a nepăsare, singurul lucru pe care considera că l-a pierdut fiind timpul irosit pentru a ajunge în larg. Şi apoi… apoi totul s-a schimbat, fiind întors de jos în sus de străinul din barca lui. Peştii alergau spre plase precum nişte peşti nebuni, dacă se putea spune aşa ceva despre peştii din Marea Galileii; în scurtă vreme, năvoadele erau pline, iar peştii erau pretutindeni, aproape că puteau fi prinşi cu mîna. Aşa ceva nu mai văzuse de cînd pescuia, şi pescuia de ceva ani buni, nelipsindu-i experienţa necesară găsirii unui banc de peşti. Barca lui veche era cu buza la nivelul apei datorită greutăţii peştelui aruncat peste punte.
Niciodată nu şi-a putut aminti cu siguranţă vorbele lui Iisus de atunci. Uimirea era prea mare pentru ca mintea lui de pescar să o poată cuprinde; nici măcar Andrei nu scotea un sunet, uitîndu-se cu ochii aţintiţi la peşte, la străin, la el … parcă era năuc. Aşa cum nu-şi putea aminti clar cuvintele maestrului lovindu-se de minţile lor împietrite cînd, aflaţi în mijlocul mării, îl zăriseră pe Iisus venind pe ape precum o nălucă, mergînd pe valuri aşa cum mergea el pe uliţele strîmte şi urît mirositoare ale Cafarnaumului.
La întoarcerea în sat lucrurile luaseră o nouă întorsătură; auzind de marea încărcătură de peşte, cel care aduna taxele de la întreg satul, unul dintre cei mai urîţi oameni din Cafarnaum, nu numai pentru că aduna banii pentru romani, ci şi pentru că se îmbogăţea pe seama semenilor săi, şi-a făcut apariţia în casa lui pentru a-i cere plata. Iute la mînie cum era, Petru a prins să strige către intrus să iasă din curtea lui; Iisus, aflat şi el acolo, s-a apropiat însă de noul venit şi i-a spus că ar dori să-i viziteze casa, chiar în acea seară. La auzul acestei dorinţe, nu numai Petru a fost intrigat, ci chiar şi discipolii de pînă atunci ai lui Iisus; fratele său, Andrei, chiar l-a întrebat dacă este bine să meargă în casa unui om pierdut, aşa cum era vameşul. Iisus a răspuns că el a venit pentru a merge în casele păcătoşilor. A mai spus că cei drepţi nu aveau nevoie de el, doar cei păcătoşi trebuiau văzuţi, acestora trebuia să le spună învăţăturile. Către seară, apropiindu-se timpul ca Iisus să se ducă la casa lui Levi, Andrei s-a rugat cu stăruinţă de Petru să meargă împreună cu el pentru a-l asculta pe Maestru, însă el s-a împotrivit. Nu-şi aducea aminte ce anume din el s-a împotrivit pentru început, faptul că pur şi simplu nu dorea să meargă pentru a nu fi ca ceilalţi, sau pentru că nu dorea să intre în casa unuia pe care îl ura, sau gîndul că băuse şi nu dorea să se arate în faţa lui Iisus astfel; sau poate doar ideea că viaţa lui era viaţa unui pescar umil din Cafarnaum, ce trebuia să-şi vadă de pescuitul lui, şi nu avea timp de atîtea vorbe. Cînd a ajuns şi el la casa lui Levi, l-a auzit pe Iisus povestind una dintre istorisirile aparent atît de uşor de înţeles, însă ale cărei sensuri ascunse urmau să se dezvăluie mult mai tîrziu, pentru fiecare dintre cei ce ascultau. Asta făcea ca povestirile lui Iisus să fie deosebite; se părea că ele aveau un singur înţeles pentru toată lumea. De fapt, povestirile aveau un alt tîlc pentru fiecare dintre ascultători, şi cu toţii aveau să descopere acel adevăr referitor chiar la ei. Îşi aducea bine aminte povestirea spusă atunci; era cea despre fiul rătăcitor reîntors la sînul familiei, după ce irosise averea moştenită de la tatăl său prin locuri pînă atunci neumblate de familia sa.