NOAPTEA IUDEI - Petru

Uneori era tentat să creadă că Iisus era un om prea aproape de oameni, un om comun în înfăţişare - dacă putea spune asta despre el - şi că asta făcea ca cei din jur să nu-l privească şi să nu-l observe aşa cum îl observa el acum. Ca un argument, îi veni în minte chiar modul în care el îl privise pentru prima oară pe Iisus, fără a-i acorda prea multă atenţie. Necunoaşterea, poate chiar frica de necunoscut, făcea ca ceea ce era clar ca lumina zilei să nu mai fie atît de important în ochii celorlalţi. Îşi dăduse seama de mult că mintea omului era un lucru complicat şi că nu întotdeauna contau argumentele raţionale. La întîlnirea cu un fenomen pe care mintea nu îl putea cuprinde sau explica – şi asta era situaţia lui Iisus, mintea omenească nu îl putea cuprinde – reacţia nu era aceeaşi. Nu întîlnise foarte mulţi oameni capabili să-l accepte pe Iisus fără nici o reţinere; chiar şi în rîndul lor, al discipolilor, era Toma, ce nu crezuse pînă cînd nu-şi văzuse ochilor.
Învăţase astfel că oamenii erau foarte mult ancoraţi în credinţele lor, în ce cunoşteau, şi că adaptabilitatea la nou nu era foarte mare; cu atît mai mult cu cît, atunci cînd noutatea era atît de copleşitoare, aşa cum era Iisus, mulţi dintre oameni se retrăgeau în interiorul minţilor lor, refuzînd să recunoască ce era limpede chiar şi pentru ei. Înţelegea că mintea omului, inclusiv a sa, funcţiona prin comparaţie; pus în faţa unor evenimente total diferite de cele cu care fusese confruntat pînă atunci, omul reacţiona diferit. De asemenea, cunoştea frica oamenilor ca Iisus să nu fie unul dintre falşii profeţi, ce apăreau tot timpul. Această temere era atît de adînc înrădăcinată în ei, încît chiar şi atunci cînd observau că Iisus nu era ca ceilalţi, tot rămîneau într-o atitudine de aşteptare, pentru a vedea în ce fel aveau să se deruleze lucrurile.
Învăţase că oamenii nu trebuiau judecaţi în mod singular decît în cazul indivizilor excepţionali; nu toţi oamenii se puteau conduce prin sine. Oamenii aveau nevoie de personalităţi puternice, apte să-i conducă; o astfel de putere era evidentă în Iisus, la fiecare dintre predicile lui, numărul ascultătorilor fiind din ce în ce mai mare. Întrebările începeau însă să se adune: cu ce era diferit ceea ce făcea Iisus de ce exista pînă atunci? Lui îi era limpede de ce faptele lui Iisus erau diferite de ale Marilor Preoţi, sau ale oricui altcuiva, însă nu ştia cum apărea această diferenţă în ochii oamenilor.
Înţelesese de ce Iisus spunea că toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu. Începea să intuiască însă că pînă la a ajunge în faţa lui Dumnezeu, oamenii trăiau într-o comunitate foarte pămînteană, unde trăirile omeneşti predominau. A realizat că ceea ce reprezentau acum Marii Preoţi avea să existe şi după ce învăţătura lui Iisus se va răspîndi. Şi noua comunitate, deja în formare, cuprinzînd urmaşii cuvîntului lui Iisus trebuia să fie condusă de cineva; nu putea fi Iisus, pentru el fiind bine ştiut că Învăţătorul nu avea să mai zăbovească foarte mult printre ei. Deci urma să fie înlocuit de un altul, de un simplu muritor de rînd.
Dintre ucenici, el se găsea foarte aproape de Maestru. Iisus fusese răbdător cu el de la momentul primei întîlniri; tot lui i-a spus că va ţine cheile împărăţiei cerurilor. Nu înţelesese foarte bine ce însemna asta, şi nici acum nu îi era foarte clar, dar probabil avea să afle în decursul timpului. De asemenea, între ucenici, Petru era cel mai în vîrstă şi se presupunea că el trebuia să le fie ca un fel de tată, aşa cum Iisus îi era şi lui, şi celorlalţi. Datoria lui nu era numai faţă de el, asta poate nu ar fi fost atît de greu de îndeplinit; avea o datorie faţă de tovarăşii săi, avea o datorie faţă de Iisus mai ales, acestea fiind adevăratele poveri, pentru că aşa le vedea, ca pe nişte poveri de dus. Avea să le ducă la bun sfîrşit? Nu ştia, dar ştia că vrea să încerce.
Lui avea să-i fie mai greu decît lui Iisus; dacă chiar şi pentru Maestru era atît de dificil să-i facă pe oameni să creadă, cum putea el să facă ceva mai bine decît Iisus? Ştia însă foarte bine că va fi ajutat de Sus, că Iisus nu avea să-l lase niciodată, şi mai ştia că urma să i se alăture, cîndva…
Iisus nu avea cum să mai fie alături de ei pentru mult timp, deoarece destinul lui, menirea lui pe pămînt, se apropia de sfîrşit. Nu putea face nimic pentru Maestru, dar cel puţin putea fi aproape de el cu gîndurile, cu mintea şi cu sufletul. Ar fi vrut să-l ajute, dar nu ştia cum. Ar mai fi vrut să aibă ocazia să dea ochii cu blestematul de Iuda, cu acel nemernic cu chip de om care fusese în stare să trădeze. Aproape că putea simţi savoarea răzbunării, aproape că-şi putea vedea sîngele fierbînd numai atunci cînd se gîndea la Iuda.
- Va veni şi ziua Judecăţii, Iudo! Sper să vie cît mai repede pentru tine, şi sper să să primeşti ce meriţi.
Cuvintele au răsunat cu putere, fiind spuse cu năduf în pustietatea străzilor din ce în ce mai luminate pe măsură ce zorii zilei se apropiau. Parcă se simţea mai bine gîndindu-se la judecată şi la pedepsirea lui Iuda. Odată cu acest ultim gînd se auzi strigătul cocoşilor… şi lumea se răsturnă peste el. Totul se prăvălea asupra lui, din toate părţile. În cap nu îi răsunau decît cîteva cuvinte, cu bubuituri ca de tunet:
“- Adevărat îţi spun, chiar în noaptea aceasta, înainte de a cînta cocoşul, tu te vei lepăda de mine de trei ori”.