NOAPTEA IUDEI - Orasul (continuare)

- Bărbate, şi tu ai fost la predicile lui?!
- Da, am fost. Şi mi-a prins bine că m-am dus. Nu spune lucruri mincinoase, nici măcar nu spune că ar trebui să facem asta, sau aia. Vorbele lui se ascund, înţelesul lor parcă vorbeşte pentru fiecare dintre noi. El spune o poveste acum, minunată - da' pe care nu o înţelegi, sau nu-i înţelegi rostul - iar după aia, după ce-ai plecat şi te gîndeşti la ce-a spus, vezi că de fapt ce a spus el te priveşte şi pe tine, de parcă ar fi spus acea poveste numai pentru tine, de parcă tu ai fi fost singurul ins în faţa lui. Doar pentru că trăieşte printre noi şi că-l putem vedea, trebuie să spunem că nu este Mesia? Pentru că-l putem auzi, pentru că îl putem atinge? Crede-mă, femeie, nici eu nu mai ştiu ce să zic.
Tăcerea s-a lăsat adîncă în cameră, o tăcere grea, apăsătoare, fiecare dintre cei doi gîndindu-se la cele spuse mai devreme. Într-un tîrziu, femeia a pus o nouă întrebare.
- Bine, bărbate, da' dacă el este Mesia, de ce nu ne scapă de romani? Nu aşa se zice, că atunci cînd va veni El, se vor sfîrşi toate chinurile noastre? Păi el n-a făcut nimic în privinţa asta. D-aia poate lumea nu-l crede că ar fi Mesia, pentru că nu face nimic cu romanii.
- Nu ştiu ce să zic, femeie. Iisus îşi iubeşte chiar şi duşmanii, şi fii sigură că el nu-i consideră pe romani duşmani. Duşmanii lui sunt păcătoşii, da' el zice că mai mult pentru aştia a venit pe pămînt, nu pentru noi ăştilalţi...
- Cum adică, pentru păcătoşi? Vezi, măi bărbate, ţi-a luat şi ţie minţile. Cum să vină Mesia pentru păcătoşi? Dacă vine, el vine pentru drepţi.
- Şi cine sunt ăia drepţi, femeie? Suntem noi drepţi, tu sau eu? Da' nu asta era ce-am spus eu...; cînd a zis că a venit pentru păcătoşi, a zis că a venit pentru ei fiindcă vrea să-i împace cu Dumnezeu. Ăia drepţi nu au nevoie să fie împăcaţi cu Dumnezeu, însă păcătoşii au. Cum poate el să îndrepte un om care deja merge pe drumul cel bun? Nu, femeie, nu de-asta este el aici; uite, acum chiar că înţeleg mai bine de ce-a zis că a venit pentru păcătoşi. Vezi, e aşa cum ţi-am spus eu; acuma el zice un lucru, şi tu crezi că nu are treabă sau legătură cu tine, da' mai tîrziu îţi dai seama că a zis şi pentru tine.
- Bine, da' eu tot nu înţeleg de ce nu ne scapă de romani. Ce, dacă este Mesia şi a venit pentru noi, nu vede că romanii ne asupresc? Nu vede că romanii ne iau grînele, banii, ne iau tot? De ce nu face ceva?
- Femeie, astea sunt treburi lumeşti, el nu are de-a face cu ele. Iisus este aici pentru trebile cereşti, nu pentru astea de zici tu. Şi chiar dacă ar fi altfel, nu cred că dac-ar vrea să ne scape de romani, ar face-o cu sabia, aşa cum probabil te gîndeşti şi tu şi alţii. Nu, cred că le-ar vorbi şi lor aşa cum ne vorbeşte şi nouă, i-ar atrage şi pe ei pe calea lui. Pe de altă parte, nici să vrea cineva să ne scape acum de romani, nu cred că poate, nici măcar Iisus. Tu nu vezi că romanii sunt peste tot şi că nu-i înfrînge nimeni? Cum vrei tu să scapi cu sabia de ei, cînd ei mînuiesc sabia cel mai bine pe lumea asta? Nu cu sabia te asupresc romanii? Nu te uiţi cîtă armată au? Cu ce vrei să lupte cineva împotriva lor?
- Nu ştiu, da' să facă ceva, dacă este Mesia, bombăni femeia, nedorind să lase ultimul cuvînt în discuţie. Oricum, eu nu cred că este, da' dacă ar fi aşa cum zici tu, ar trebui să ne scape.
- Păi uite, măi femeie, ce fel de oameni suntem. Dacă face ceva pentru noi, poate credem şi noi că este Mesia, da' numai dacă face ceva ce nouă ne trebuie. Da' dacă nu face, îi arătăm spatele, asta dacă nu îl batem cu pietre, ca pe un profet mincinos, aşa cum zici tu că este. Păi ce, măi femeie, îi zici tu lui Dumnezeu ce să facă?
- Cum adică, îi zic eu lui Dumnezeu...?!
- Păi nu vezi ce spui... Dacă el face ceva, faci şi tu ceva. Dacă el ne eliberează de romani, crezi şi tu că este Mesia. Păi aşa crezi tu în Dumnezeu, femeie? Numai dacă îţi dă ceva, numai dacă te ajută? Trebuie să crezi în el fără să ceri nimic; crezi sau nu crezi, da' nu faci tîrguieli cu Dumnezeu. Şi stai aşa, că nici eu nu zic că este Mesia; zic doar că nu înţeleg de ce nu credem că el este acela. Uite, mă iau pe mine, la tine se vede că nu crezi şi nici n-ai să crezi că Iisus este Mesia. Da' eu cred ... de fapt, nu cred şi cred. Nu ştiu ce să mai zic, măi femeie. Vezi tu, îmi dau seama că şi dacă ar fi Mesia, tot la fel ar arăta, tot la fel ar vorbi, tot la fel s-ar purta, deci nu ar fi mai deosebit decît noi. Şi totuşi, nu ştiu ce mă trage înapoi, de nu mă conving că el este acela. Poate tocmai faptul că este printre noi, aici, că-l putem vedea. Dacă ar fi undeva, dincolo de noi, cred că mult mai mulţi ar crede că este Mesia. Da' aşa, cînd îl vezi om ca tine şi ca mine, ce să mai crezi, tu biet sărăntoc?
Tăcerea se lăsă din nou, pentru o bună perioadă de vreme, fiind din cînd în cînd întreruptă de oftatul uşor al cîte unuia dintre soţi. Mîinile susţineau din ce în ce mai greu bărbiile lăsate, ochii se înceţoşau din ce în ce mai mult, gîndurile deveneau din ce în ce mai neclare. Totuşi, femeia a început din nou.
- Atunci, cum se face că unu' de-ai lui l-a trădat? C-aşa umblă vorba, să ştii, că unul dintre ucenicii lui, sau ce-o fi ăia, l-a dat pe mîna Preoţilor. Dacă este Mesia, ucenicul ăla trebuie să fi ştiut asta, nu crezi? Atunci, cum de l-a trădat? Vezi, nici măcar cei din jurul lui nu cred toţi asta. Acuma, eu nu-ţi mai zic ţie că nu este Mesia; spune-mi tu mie însă, de ce, dacă este Mesia, l-a trădat ăsta, cum îl cheamă? Parcă am auzit pe cineva cum îi zicea pe nume... a, da, Iuda... De ce l-a trădat Iuda?
- Blestemat să fie!
- Ce-ai bărbate, de te-ai aprins aşa? Că doar n-oi fi unu' de-ai lui Iisus şi nu mi-ai spus?
- Nu de-aia, femeie! Nici măcar nu pot să spun de ce. Da' pot să-ţi spun că Iuda ăsta chiar merită omorît cu pietre. Chiar dacă Iisus nu este Mesia, chiar dacă este un om, el nu-i un om oarecare, ca mine sau ca tine, se vede că este diferit. Atunci, cum poate unul de lîngă el să-i facă aşa ceva?
- Da, poate ai dreptate, da' tot nu mi-ai răspuns. Vezi tu, dacă ar fi fost Mesia,
poate nici Iuda nu l-ar fi trădat…
După o perioadă de tăcere, bărbatul spuse:
- Nu mai ştiu ce să zic, femeie... Poate că ai şi tu dreptatea ta... dar poate nici noi nu cunoaştem tot adevărul, poate nici noi nu ştim cu adevărat ce s-a întîmplat. Tot stau şi mă gîndesc la asta...
Din nou tăcerea se lăsă adîncă peste camera luminată din ce în ce mai slab de candela stingîndu-se încet, încet, parcă îndrumînd minţile obosite ale celor doi către somn. De data asta, nici unul dintre ei nu mai rupse tăcerea, fiecare gîndindu-se că celălalt a adormit, în acelaşi timp zăbovind cu gîndurile pierdute asupra celor discutate mai devreme. În cele din urmă, oftaturile reprezentînd un simbol al imposibilităţii descoperirii adevărului s-au transformat în respiraţia uşoară a unui somn bine meritat.

NOAPTEA IUDEI - Orasul

Oraşul

Noaptea se lăsa peste agitaţia oraşului, făcînd loc unei linişti prevestitoare de furtună. Mulţi oameni nu au cunoscut somnul, fiind munciţi de gînduri.
Acest lucru se întîmpla datorită evenimentelor petrecute în cursul zilei, mai puţin obişnuite. Unii dintre locuitorii oraşului stăteau pe gînduri, neştiind ce avea să se întîmple mai departe. Viaţa lor nu avea să se schimbe prea mult, însă un factor important, anume credinţa lor în Mesia, era pus acum în faţa ochilor obosiţi şi minţilor îngreunate de gînduri. Era oare Nazarineanul adevăratul Mesia? Nimeni nu părea a şti răspunsul la întrebare. Marii Preoţi nu considerau că Mesia a venit printre ei, altminteri nu ar fi acţionat aşa. În cele din urmă, şi ei erau oameni, supuşi greşelii, indiferent ce greşeală ar fi fost aceea, sau de ce natură. Unii dintre ei căutau să găsească adevărul cu ochii minţii şi sufletului; alţii căutau să-şi asigure propriul sine că nu fac nimic rău şi că acţionează aşa cum ar trebui. Oamenii oraşului erau indecişi, împărţiţi în păreri. Multe dintre case erau luminate dinăuntru; agitaţia de peste zi, agitaţia mişcării, se transformase în volburul gîndurilor.
Străjile ştiau că situaţia se putea transforma într-una mai supărătoare, şi patrulau în întreg oraşul. Totuşi, ceea ce doreau iudeii cel mai puţin era să-i supere pe romani, mai ales că taxele fuseseră plătite.
Romanii nu aveau nevoie decît de un pretext pentru a începe o nouă acţiune, menită strîngerii de noi fonduri. Imperiul lui Augustus trecuse în mîinile lui Tiberiu, administrator eficient si abil, interesat în prezervarea prosperităţii imperiului. Era adevărat însă că avea nevoie de bani pentru întreţinerea uriaşului aparat militar şi administrativ, cît şi pentru nevoile sale personale, fiind o fire mult mai egoistă decît Augustus. Războaie care să aducă noi avuţii nu apăreau la orizont, puterea Romei fiind bine statornicită. Numai aici, în ţinuturile fanaticilor religioşi, unde era aşteptată venirea unui zeu atotputernic, de care senatorii şi romanii nici măcar nu aveau habar, populaţia cîrtea împotriva stăpînirii romane. Pentru moment, situaţia părea liniştită, însă nimeni nu putea şti cum aveau să decurgă lucrurile.
- Tu ce crezi, bărbate, de toată harababura asta?, a întrebat guraliva, după ce se întorseseră împreună din piaţa unde avusese loc intervenţia romanilor. De ce se bagă mereu romanii în treburile noastre? Nemernicul acela merita să fie omorît cu pietre, pentru că poate el să păcălească pe toată lumea cu minciunile lui, da' pe mine n-o să mă păcălească.
- Nu ştiu, femeie... Ce să zic? Problema este cu Nazarineanul, nu cu oamenii lui, nici cu romanii. De fapt, Iisus este problema noastră.
- De ce? Ce tot spui acolo? Cum să fie problema noastră? Nu noi suntem ăia de merg în Templu şi predică la toţi proştii…
- Da' de ce-i faci proşti? Te crezi tu mai deşteaptă, măi femeie! De ce vă tot băgaţi voi muierile nasul în treburile bărbaţilor, n-o să înţeleg niciodată...
- Da' de ce crezi tu că asta este numa' o problemă de-a voastră, de-a bărbaţilor?
- Tu ai citit vreodată Cărţile Sfinte?
- Nici nu ştiu de ce mai întrebi?!, spuse femeia pe un ton voit enervat. Sigur că nu le-am citit.
- Ei, uite vezi, d-aia este o problemă a bărbaţilor, pentru că ei merg la sinagogă şi ei trebuie să ştie ce e bun şi ce nu.
- Ia mai lasă-mă cu asta, bărbate! Vreau să-mi spun părerea, că şi eu am una. Şi nu sunt singura care are o părere, mai sunt şi altele ca mine. Uite, cînd ne întorceam şi tu vorbeai cu Isac, eu am vorbit cu femei-sa şi am întrebat-o şi pe ea. Ţi-am zis că niciodată n-am putut s-o sufăr. Da' m-am dat cu vorba pe lîngă ea şi am întrebat-o ce crede. Să ştii că asta a fost la predicile lui Iisus şi crede că Nazarineanul este Mesia. Mi-am dat seama imediat de asta, chiar dacă nu mi-a spus-o răspicat. Da' am impresia că nici unul dintre ei nu ar recunoaşte că-l urmează sau că-l cred pe Nazarinean. Dacă el este Mesia, dacă este aşa de puternic, de ce le este frică? De ce nu se salvează el? De ce nu ne scapă de romani? Hai, bărbate, răspunde, că voi bărbaţii le ştiţi pe toate, nu?
- Femeie, mai taci că nu ştii nimic! Acum de ce ar trebui să-ţi spună ţie mai ştiu eu cine dacă crede sau nu în Iisus? Fiecare cu ale lui, şi bagă de seamă că nu toată lumea îşi vîră nasul în toate alea aşa cum faci tu. Şi ce dacă Raşela îl crede pe Iisus? Ce este rău în asta? Cu ce te deranjează pe tine?
- Păi, de ce nu...
- De ce-ar trebui să-ţi spună ţie cine este cu Iisus şi cine nu? Mai ales acum, eu îi înţeleg de ce nu recunosc. La urma urmei, sunt şi ei oameni, le este teamă pentru viaţa lor. Doar tu ai spus mai devreme că ăla pe care l-ai întîlnit în piaţă era bun de bătut cu pietre. Da' de ce, măi nevastă? L-ai văzut vreodată pe omul ăla furînd de la tine sau de la altul? Ţi-a făcut vreun rău omul acela, sau alţii ca el care cred în Iisus? Să ştii că şi eu îl cunoşteam, îl mai văzusem, da’ n-am început să strig către lume. A minţit, aşa este, da’ era normal să mintă. Şi el, şi ceilalţi ca el sunt oameni ca noi toţi, liniştiţi, cu frică de Dumnezeu. În ce-l priveşte pe Iisus, el n-are nimic cu romanii, aşa cum n-are nimic cu nimeni. Numai că el ne spune nouă ce ne spune pentru că noi suntem poporul lui Dumnezeu; uite, nu ştiu ce să mai cred. Dacă stau bine şi mă gîndesc, nu îmi dau seama de ce Iisus n-ar putea fi Mesia…
- Bărbate, ai ..., dădu femeia să spună.
- Acu' că m-ai pornit, lasă-mă să termin! În Cărţi nu scrie că el ar trebui s-arate într-un fel sau altul, aşa că nu-l poţi recunoaşte după asta. Ştiu sigur că Iisus a făcut miracole pe care nimeni n-ar putea să le facă, dacă nu i-ar fi dată putere de Sus. Şi Bătrînii, nu toţi, unii dintre ei, s-au dus să-l asculte. Cum să-l recunoşti dacă este Mesia sau nu? Vezi tu, femeie, pe mine mă chinuie gîndul ăsta, că ar putea fi Mesia şi eu să nu ştiu, sau să nu-mi pot da seama. Au mai fost oameni care aveau har dat de Dumnezeu, dar cei din jurul lor nu şi-au dat seama de asta de la început şi i-au batjocorit, şi după aceea au văzut că se înşelau. De unde să ştiu eu, care nici nu ştiu prea multe, dacă el este Mesia sau nu? Ce pot să-ţi spun e că Iisus nu-i ca noi toţi, ăştilalţi, asta se vede clar ca lumina zilei.

Noaptea - Petru (continuare)

Tot aici se aplică un alt principiu, inextricabil legat de principiul violenţei fondatoare, cel al “ţapului ispăşitor”. Potrivit lui, un anume membru al societăţii este văzut, atunci cînd încă este membru deplin, cînd încă se găseşte în interiorul ei, ca fiind vinovat de toate relele acestei societăţi, ca fiind cel ce trebuie expulzat, pentru ca totul să devină din nou funcţional. În acelaşi timp, în momentul expulzării sale, în momentul sacrificiului, el încetează să mai fie paria acelei societăţi, devenind însăşi salvatorul ei, creatorul noului drum, făuritorul noii ordini, devenind astfel din individ supus mîniei colective, individul ce face obiectul adoraţiei colective, în urma actului de naştere a noii ordini.
Astfel, pentru societate, Iisus întruchipează şi acest mecanism al “ţapului ispăşitor”, sacrificiul său fiind necesar funcţionării normale a întregului. Iisus este trimis la moarte de membrii societăţii căreia îi aparţine, fiind considerat un element negativ; după moartea sa, societatea îşi schimbă optica, Iisus ajungînd membrul fondator al unei noi comunităţi, ce se substituie celei vechi, malfuncţionale.
Ce se întîmplă însă cu Iuda? După sacrificarea sa, Iisus devine membrul important al comunităţii, piatra de temelie a noii fundaţii, lui datorîndu-i-se bunul mers al lucrurilor. Astfel, Iisus nu mai poate ocupa acea poziţie iniţială, de membru indezirabil; poziţia “ţapului ispăşitor” trebuia preluată de un alt individ. Or, cine era cel mai potrivit individ pentru acest rol, dacă nu chiar trădătorul lui Iisus? În consecinţă, Iuda, eroul negativ, preia asupra sa oprobriul tuturor.
Membrii societăţii nou-născute au identificat foarte uşor în Iuda trădătorul, exponentul răului, printr-un simplu transfer mental. În urma identificării, Iuda devine cel blamat, societatea nemaifiind, sau mai bine zis nemaivăzîndu-se ca fiind vinovată.
Iuda este vinovat de trădare, însă societatea, factor de decizie la moartea lui Iisus, nu mai este vinovată de nimic. La urma urmei, Iuda este doar cel care l-a dat pe Iisus în mîna preoţilor; aceştia din urmă propun uciderea lui Iisus, iar societatea aprobă sentinţa lor. Totuşi, preoţii sunt în continuare reprezentanţi ai divinităţii, mulţimea fiind incapabilă să înţeleagă că şi ei îşi urmăresc propriile lor interese (Iisus nefiind singurul sacrificat datorită acestor imbecili).
Este însă de înţeles de ce societatea acordă credit preoţilor şi nu lui Iuda. Pentru că ea însăşi este parte în proces: preoţii au dat sentinţa şi mulţimea a consfinţit la punerea ei în aplicare. Astfel, pentru a-şi uita rolul negativ, societatea uită şi rolul negativ jucat de preoţime. Tot ceea ce-şi aduce aminte este imaginea malefică a lui Iuda, devenit singurul vinovat pentru toată această situaţie. Pentru a arăta cît de vinovat este, ascunzîndu-şi propria culpă, societatea şi preoţimea aduc argumentul spînzurării lui Iuda, act de neconceput pentru creştini. În timpenia lor, nu văd că moartea îl disculpă. Nu vor să vadă şi nu vor să meargă mai departe cu raţionamentul lor, pentru că dacă ar face-o, ar fi puşi în faţa propriei lor vinovăţii.
În cazul în care Iuda este trădător, se uită faptul că Iisus trebuia să fie trădat de cineva. Aşa cum Iisus decide să se supună destinului (între noi fie vorba, ăsta e un destin de o ipocrizie şi tîmpenie cruntă, presupus a fi fost trasat de Tatăl, în numele iubirii), şi ajunge să fie sacrificat, la fel se supune şi Iuda, şi devine trădător.
Se uită multe în acest scenariu: se uită că Iisus era conştient de ceea ce urma să se întîmple, datorită naturii sale superioare. Iuda nu se găsea într-o situaţie similară. Rolul lui este doar al unei simple unelte, al unui simplu pion în mîinile destinului împotriva căruia nu poate face nimic. Dacă cineva se putea opune, acela era Iisus, însă el nu a făcut nimic. Iuda este folosit pentru a duce la îndeplinire planul stabilit de doi indivizi: Tatăl îl concepuse, iar Fiul trebuia să îl ducă la îndeplinire. Potrivit acestui scenariu, Iuda nu poate face nimic împotriva destinului, aşa cum nici Iisus nu face, însă Iuda este în continuare considerat trădător. Atunci cînd un individ greşeşte în necunoştinţă de cauză, fiind la cheremul altora, se va spune că nu este el de vină, pentru că nu a ştiut ce face. Este chiar lucrul spus de Iisus pe cruce: “Iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac”. În cazul lui Iuda însă, nu se aplică: el este considerat trădător, chiar dacă nu îşi cunoaşte destinul, chiar dacă acţiunile sale sunt hotărîte de raţiuni superioare.
Pentru a accentua vinovăţia sa, toţi idioţii aduc ca argument întrebarea: “… de ce s-a spînzurat, dacă nu era vinovat”? În obtuzitatea lor, nu văd că este cel mai bun argument pentru care Iuda ar putea fi considerat nevinovat. De ce? Dacă ar fi fost acel criminal înrăit, insensibil la tot şi la toate, capabil să trădeze pe oricine, oricînd, atunci vinderea lui Iisus nu ar fi fost nimic ieşit din comun, încă i-ar mai fi adus şi nişte bani pe deasupra. Deci, nimic neobişnuit pentru el pînă acum, nici un motiv pentru regrete, fără a mai vorbi despre luarea vieţii.
Spre deosebire însă de toţi ceilalţi, Iuda este singurul care îşi ia viaţa. Petru este la rîndul lui vinovat de aceeaşi faptă; mai mult, trădarea sa îi fusese deja adusă la cunoştinţă, însă el nu se sinucide. Petru este şi el supus destinului, aşa cum este şi Iuda, şi se leapădă de Iisus; totuşi, nimeni nu îl consideră pe Petru vinovat, pe cînd Iuda rămîne un trădător.
De asemenea, nimeni dintre cei ce îl condamnă realmente pe Iisus nu se sinucide după aceea; atît societatea, cît şi preoţimea găsesc convenabil să vadă în Iuda un trădător, propria lor contribuţie, cu adevărat decisivă, fiind uitată şi trecută sub semnul tăcerii. Nici un semn de vinovăţie, nici o urmă de conştiinţă tormentată, nici un gest de stupefacţie faţă de ceea ce au făcut… nimic, doar toată vina aruncată asupra ţapului ispăşitor.
Iar Iuda este singurul dintre toţi aceşti “sfinţi” incapabil să trăiască cu gîndul greşelii comise, el singur are suficientă tărie de spirit şi decenţă să se ia la întrebări, fiind şi singurul ce acţionează în consecinţă. Iuda realizează că între cele întîmplate şi persoana lui există o legătură de cauzalitate – chiar dacă acum, ea este diferit văzută de tot imbecilul creştin – şi ia o decizie. Este singurul ce face dovada unui sentiment de culpabilitate.

Noaptea - Petru

Un alt caz de mental sucit al cre(ş)tinilor. Petru, deşi este la fel de vinovat ca şi Iuda, este păstrătorul cheilor de acces la Rai. Cunosc răspunsul: el a fost iertat de Iisus. Mai cunosc însă altceva, sau aş mai putea spune ceva: anume că şi Iuda a fost iertat/ar fi fost iertat dacă s-a dus/ s-ar fi dus la Iisus. Iisus spune într-adevăr că unul dintre ucenici îl va trăda; el însă completează aceste spuse ulterior, astfel cel puţin doi ucenici apar in această postură, anume Petru şi Iuda.
Văzînd un paralelism între cei doi, nu ştiu dacă pot vorbi despre trădare. Nu ştiu dacă vreunul dintre ei este vinovat de ceva.
Era normal şi natural ca Petru să încerce să se salveze în faţa unei mulţimi furioase, ce dorea să îşi reverse violenţa, găsind ţapi ispăşitori în oricine. Instinctul său de conservare funcţionează aşa cum funcţionează şi în cazul altor fiinţe umane, astfel încît, pentru a se salva, Petru neagă orice legătură pe care ar fi avut-o cu Iisus.
Dar, dacă din punct de vedere uman, comportamentul lui Petru este înţeles şi iertat, atît de Iisus, cît mai important, de oameni, de credincioşi, de ce acest lucru nu se întîmplă şi în cazul lui Iuda?
Urmărind aceeaşi linie a comportamentului celor doi, logic vorbind, atît unul, cît şi celălalt îl “trădează” pe Iisus. Motivaţia lui Petru este profund umană: caută să-şi salveze viaţa. Astfel, actul său este iertat, pentru că este perfect comprehensibil pentru toţi ceilalţi, mai ales că Petru nu se sinucide, obţinînd deci iertarea lui Iisus.
Ceea ce este de neiertat este comportamentul lui Iuda, al “vânzătorului” propriu-zis. El nu poate fi iertat: mai întîi, pentru că se sinucide, şi nu mai ajunge în faţa lui Iisus. Apoi, Iuda nu poate fi iertat de oameni, de credincioşii văzînd în el exponentul răului, al maleficului, al elementului negativ răsfrîngîndu-şi activitatea asupra elementului pozitiv. Numai că acest raţionament, pornit de la un raţionament cre(ş)tin, este îngrozitor de superficial.
Pentru început, nu am înţeles niciodată de ce credincioşii nu văd în Iuda un trimis al destinului… Dacă creştinii sunt mîntuiţi prin Iisus, acest lucru se datoreşte şi lui Iuda, prezent acolo, jucîndu-şi rolul negativ ... Fără el, poate nu ar fi existat sacrificiul lui Iisus şi astfel nimeni nu ar mai fi fost salvat. Dacă este trădător, atunci de ce creştinii merg pînă la jumătatea drumului, şi văd în el doar partea negativă… Dacă Iuda este un individ abject, demn de toata sila şi repulsia lumii, este aşa pentru că nu reprezintă decît o unealtă în mîna unui destin implacabil, un instrument al sorţii hotărîte chiar de forţa superioară ce doreşte printr-un sacrificiu, unul foarte scump, împăcărea cu omenirea.
Iuda joacă rolul dual al unui ţap ispăşitor, al ţapului ispăşitor aflat în interiorul unei societăţi ce are nevoie de el, această societate/comunitate fiind cea iudeo-creştină. El atrage asupra sa toate fulgerele credincioşilor, atrage asupra sa toată violenţa mocnind în interior. Este membrul unei societăţi pline de frustrări, de tabuuri şi restricţii, toate rezultînd într-o violenţă interioară ce se cere defulată. Şi ce metodă este mai bună decît aceea de a-ţi vărsa mînia pe un individ vinovat de rău?
Întreaga societate luată în discuţie este compusă din trădători, din răufăcători. Altfel, sacrificiul lui Iisus, destinat reconcilierii cu divinitatea, nu ar fi fost necesar. Destinul lui Iisus a fost de a fi sacrificat în acest scop. Ei, de aici se complică lucrurile…
Într-o primă instanţă, aş vrea să aduc în discuţie un principiu extrem de important în ce priveşte religiosul, religia şi pe cei intextricabil legaţi de fenomenul religios, anume principiul violenţei unanime fondatoare. În ce constă el?În coalizarea tuturor membrilor unei societăţi malfuncţionale, şi în eliminarea violentă a unui membru sau pseudo-membru al acestei societăţi, eliminare făcută printr-un sacrificiu. Văzut dintr-un asemenea unghi, creştinismul nu este altceva decît un mit fondator, aplicat la o scară mult mai largă şi probabil cu o priză mult mai mare decît alte mituri fondatoare.
Paralelismul între mitologia fondatoare şi creştinism apare aici cu claritate. Atît în primul caz, cît şi în cel de-al doilea, membrii unei societăţi se strîng în jurul unui sacrificat/sacrificiu, săvîrşit pentru a asigura continuitatea vieţii societăţii, după o anumită ordine stabilită. Or, în cazul creştinismului se aplică exact acest lucru, în special în cazul lui Iisus. Omenirea nu-şi mai putea continua modul de viaţă, însăşi existenţa ei fiind ameninţată, divinităţii supreme displăcîndu-i modul în care creaţia sa îşi ducea existenţa. În ceea ce priveşte vinovăţia societăţii, chiar dacă individual se puteau face diferenţieri, global vorbind, ele nu existau, astfel toţi membrii comunităţii găsindu-se în termeni de nesupunere faţă de divinitate. Principiul violenţei fondatoare ne arată că nu se poate ajunge la sacrificarea unei întregi comunităţi – chiar dacă din punct de vedere religios, indiferent despre ce religie vorbim, acest lucru pare a fi posibil – ci se ajunge la crearea şi stabilirea unei noi ordini, prin intermediul sacrificiului unui membru al acestei comunităţi, indiferent dacă este vinovat sau nu. Ceea ce importă este simbolistica pe care individul - membru al comunităţii o întruchipează, el fiind un potenţial vinovat la fel ca toţi ceilalţi. După sacrificiul acestui membru sau pseudo-membru se crează o nouă ordine, se înstăpîneşte o nouă linişte în interiorul comunităţii, apare o nouă societate.
Este situaţia lui Iisus. Cu toate că este prezentat ca fiind cel mai neprihănit membru al unei societăţi malfuncţionale, el este destinat sacrificiului; deşi nevinovat, va lua asupra sa întreaga culpă a societăţii. În urma sacrificiului său, societatea nu mai este aceeaşi, nu mai este deficientă, ci devine o nouă societate, ce funcţionează sau trebuie să funcţioneze pe o nouă bază, potrivit unei noi ordini, datorită acestui ilustru antecesor, ce o stabileşte prin sacrificiul său suprem.
Pentru a se observa şi mai bine paralelismul între creştinism, mit fondator şi principiul violenţei fondatoare, trebuie să subliniez că cel din urmă nu prevede neapărat sacrificarea unui membru direct al societăţii, existînd şi posibilitatea sacrificării unui membru mai puţin membru al acesteia, a unui pseudo-membru, anume a celui mai important membru, după cel uman. Oriunde funcţionează principiul violenţei fondatoare, cel mai potrivit sacrificiului, după membrul propriu-zis al comunităţii, după fiinţa umană, este animalul cel mai aproape de posibilitatea sacrificării lui ca substituent, ca alter sacrificabil al unei fiinţe umane. Inutil de spus că în cazul creştinismului animalul sacrificabil este mielul. Celălalt nume al lui Iisus, celălalt apelativ al său în societatea nou formată este acela de "miel al lui Dumnezeu".
Astfel, Iisus este văzut în mai multele sale ipostaze, în multiplele sale valenţe, situate la baza funcţionării noii societăţi, anume de individ/ întruchipare a individului sacrificabil/ imagine a sacrificabilului.

NOAPTEA IUDEI - Petru

Uneori era tentat să creadă că Iisus era un om prea aproape de oameni, un om comun în înfăţişare - dacă putea spune asta despre el - şi că asta făcea ca cei din jur să nu-l privească şi să nu-l observe aşa cum îl observa el acum. Ca un argument, îi veni în minte chiar modul în care el îl privise pentru prima oară pe Iisus, fără a-i acorda prea multă atenţie. Necunoaşterea, poate chiar frica de necunoscut, făcea ca ceea ce era clar ca lumina zilei să nu mai fie atît de important în ochii celorlalţi. Îşi dăduse seama de mult că mintea omului era un lucru complicat şi că nu întotdeauna contau argumentele raţionale. La întîlnirea cu un fenomen pe care mintea nu îl putea cuprinde sau explica – şi asta era situaţia lui Iisus, mintea omenească nu îl putea cuprinde – reacţia nu era aceeaşi. Nu întîlnise foarte mulţi oameni capabili să-l accepte pe Iisus fără nici o reţinere; chiar şi în rîndul lor, al discipolilor, era Toma, ce nu crezuse pînă cînd nu-şi văzuse ochilor.
Învăţase astfel că oamenii erau foarte mult ancoraţi în credinţele lor, în ce cunoşteau, şi că adaptabilitatea la nou nu era foarte mare; cu atît mai mult cu cît, atunci cînd noutatea era atît de copleşitoare, aşa cum era Iisus, mulţi dintre oameni se retrăgeau în interiorul minţilor lor, refuzînd să recunoască ce era limpede chiar şi pentru ei. Înţelegea că mintea omului, inclusiv a sa, funcţiona prin comparaţie; pus în faţa unor evenimente total diferite de cele cu care fusese confruntat pînă atunci, omul reacţiona diferit. De asemenea, cunoştea frica oamenilor ca Iisus să nu fie unul dintre falşii profeţi, ce apăreau tot timpul. Această temere era atît de adînc înrădăcinată în ei, încît chiar şi atunci cînd observau că Iisus nu era ca ceilalţi, tot rămîneau într-o atitudine de aşteptare, pentru a vedea în ce fel aveau să se deruleze lucrurile.
Învăţase că oamenii nu trebuiau judecaţi în mod singular decît în cazul indivizilor excepţionali; nu toţi oamenii se puteau conduce prin sine. Oamenii aveau nevoie de personalităţi puternice, apte să-i conducă; o astfel de putere era evidentă în Iisus, la fiecare dintre predicile lui, numărul ascultătorilor fiind din ce în ce mai mare. Întrebările începeau însă să se adune: cu ce era diferit ceea ce făcea Iisus de ce exista pînă atunci? Lui îi era limpede de ce faptele lui Iisus erau diferite de ale Marilor Preoţi, sau ale oricui altcuiva, însă nu ştia cum apărea această diferenţă în ochii oamenilor.
Înţelesese de ce Iisus spunea că toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu. Începea să intuiască însă că pînă la a ajunge în faţa lui Dumnezeu, oamenii trăiau într-o comunitate foarte pămînteană, unde trăirile omeneşti predominau. A realizat că ceea ce reprezentau acum Marii Preoţi avea să existe şi după ce învăţătura lui Iisus se va răspîndi. Şi noua comunitate, deja în formare, cuprinzînd urmaşii cuvîntului lui Iisus trebuia să fie condusă de cineva; nu putea fi Iisus, pentru el fiind bine ştiut că Învăţătorul nu avea să mai zăbovească foarte mult printre ei. Deci urma să fie înlocuit de un altul, de un simplu muritor de rînd.
Dintre ucenici, el se găsea foarte aproape de Maestru. Iisus fusese răbdător cu el de la momentul primei întîlniri; tot lui i-a spus că va ţine cheile împărăţiei cerurilor. Nu înţelesese foarte bine ce însemna asta, şi nici acum nu îi era foarte clar, dar probabil avea să afle în decursul timpului. De asemenea, între ucenici, Petru era cel mai în vîrstă şi se presupunea că el trebuia să le fie ca un fel de tată, aşa cum Iisus îi era şi lui, şi celorlalţi. Datoria lui nu era numai faţă de el, asta poate nu ar fi fost atît de greu de îndeplinit; avea o datorie faţă de tovarăşii săi, avea o datorie faţă de Iisus mai ales, acestea fiind adevăratele poveri, pentru că aşa le vedea, ca pe nişte poveri de dus. Avea să le ducă la bun sfîrşit? Nu ştia, dar ştia că vrea să încerce.
Lui avea să-i fie mai greu decît lui Iisus; dacă chiar şi pentru Maestru era atît de dificil să-i facă pe oameni să creadă, cum putea el să facă ceva mai bine decît Iisus? Ştia însă foarte bine că va fi ajutat de Sus, că Iisus nu avea să-l lase niciodată, şi mai ştia că urma să i se alăture, cîndva…
Iisus nu avea cum să mai fie alături de ei pentru mult timp, deoarece destinul lui, menirea lui pe pămînt, se apropia de sfîrşit. Nu putea face nimic pentru Maestru, dar cel puţin putea fi aproape de el cu gîndurile, cu mintea şi cu sufletul. Ar fi vrut să-l ajute, dar nu ştia cum. Ar mai fi vrut să aibă ocazia să dea ochii cu blestematul de Iuda, cu acel nemernic cu chip de om care fusese în stare să trădeze. Aproape că putea simţi savoarea răzbunării, aproape că-şi putea vedea sîngele fierbînd numai atunci cînd se gîndea la Iuda.
- Va veni şi ziua Judecăţii, Iudo! Sper să vie cît mai repede pentru tine, şi sper să să primeşti ce meriţi.
Cuvintele au răsunat cu putere, fiind spuse cu năduf în pustietatea străzilor din ce în ce mai luminate pe măsură ce zorii zilei se apropiau. Parcă se simţea mai bine gîndindu-se la judecată şi la pedepsirea lui Iuda. Odată cu acest ultim gînd se auzi strigătul cocoşilor… şi lumea se răsturnă peste el. Totul se prăvălea asupra lui, din toate părţile. În cap nu îi răsunau decît cîteva cuvinte, cu bubuituri ca de tunet:
“- Adevărat îţi spun, chiar în noaptea aceasta, înainte de a cînta cocoşul, tu te vei lepăda de mine de trei ori”.

NOAPTEA IUDEI - Petru (continuare)

La început a crezut că menirea povestirii era să arate cum doi oameni fără prea multe legături între ei, chiar dacă erau de acelaşi sînge, se puteau împăca, în ciuda unor aparente diferenţe. Astfel, Petru a crezut că povestirea a fost spusă la început pentru a face legătura dintre cei doi fraţi, cel rămas să lucreze pămînturile tatălui şi cel pierdut pentru familie, şi situaţia în care se găsea el şi vameşul. I se păruse că povestea se potrivea ca o mănuşă pentru ei doi: el rămăsese pe glia tatălui, nu-şi abandonase semenii şi muncea la un loc cu aceştia, fiind un pescar aşa cum fusese şi tatăl lui înaintea lui; de cealaltă parte, Levi era cel rătăcit de familie, cel ce se îndepărtase de semenii lui. Crezuse că a găsit un răspuns şi pentru faptul că acesta din urmă nu era sărac aşa cum era tînărul din istorisirea lui Iisus; crezuse că averea părintească risipită era de fapt averea pe care el şi ceilalţi ca el trebuia să o dea vameşului, sub forma taxelor către romani. Şi astfel, crezuse în acea seară că el trebuia să cedeze, fiind cel mai mare dintre cei doi fraţi ce se întîlneau din nou; de asemenea, se crezuse îndreptăţit să spună, precum fratele cel mare, că el a rămas împreună cu tatăl său pentru a munci din greu şi că nu avusese foarte multe ocazii de a se bucura împreună cu prietenii lui; crezuse că tatăl, ce nu putea fi altul decît Iisus, îi arăta că nu acest lucru era cel mai important, ci bucuria că fratele său mai mic se întorsese la ei, pentru a reintra în familie. Crezuse la început că găsise sensul cuvintelor ce păreau a-i fi adresate direct, şi în acest fel se apropiase de omul cu cîteva clipe înainte urît din străfunduri; însă de atunci pînă în momentul de faţă trecuse foarte multă vreme, şi el trecuse prin multe. Nu mai era, cum nici nu avea să mai fie vreodată acel Petru găsit de Iisus în Cafarnaum. Pe zi ce trecea înţelegea mai mult, înţelegea mai bine cunoaşterea transmisă de Iisus ascultătorilor lui. Era şi cazul istorioarei din acea seară; într-unul din momentele cînd, aflat lîngă maestru, putuse arunca o privire înapoi, şi-a dat seama că un alt sens, nerelevat pînă atunci, apăruse deodată în mintea lui. Şi-a dat seama că tînărul rătăcitor nu reprezenta un tînăr nechibzuit, aşa cum a crezut el la început, ce a căutat numai partea uşoară a vieţii, alegînd în cele din urmă un drum rău; tînărul rătăcitor reprezenta cunoaşterea, care nu întotdeauna urma căile cele mai drepte. Şi-a dat seama că reprezenta căutarea, rătăcirea fără un anumit scop, dorinţa de mai mult aflată la baza călătoriei tînărului. A mai realizat că putea avea drept final întoarcerea la locul de unde cel care a pornit a crezut că pleacă pentru totdeauna, fără a şti că ceea ce căuta se găseşte chiar sub ochii lui. În acest fel a văzut că şi el, ca şi ceilalţi, căutaseră fără a găsi pînă la venirea lui Iisus; şi-a dat seama că la început şi el căuta, nevăzînd Adevărul aflat chiar alături; a realizat şi că finalul nu putea fi decît unul, şi anume viaţa pe lîngă Iisus, pentru Iisus.
Cu fruntea muncită de gînduri, îşi ascultă pentru cîteva clipe paşii răsunînd pe caldarîm, în timp ce amintirile îi năpădeau mintea. Îşi impuse să se întoarcă în prezent, să se gîndească la evenimentele recente.
Se gîndi totuşi că dacă el s-a găsit în această poziţie atunci cînd a venit Iisus, şi ceilalţi se găseau în situaţii asemănătoare. Şi nu-şi putea explica cum şi pentru ce unul dintre ei îl trădase pe Iisus, cu atît mai mult cu cît ştia cine este.
A început să se gîndească la ura observată la adresa lui Iisus şi a discipolilor lui, şi nu numai, ci chiar şi împotriva ascultătorilor lui. Nu cunoştea motivul acestei puternice rezistenţe faţă de predicile lui Iisus, faţă de cuvintele sale, care oricum ar fi fost şi oricui ar fi fost adresate, aveau un înţeles pentru oricine. Înţelegea foarte uşor motivele conducatorilor zilei, motivele pentru care Marii Preoţi nu-l doreau pe Iisus în Ierusalim şi nu numai; în cazul lor, era vorba de putere, nu mai era vorba de credinţă. Ceea ce doreau era păstrarea controlului asupra populaţiei; or, un astfel de om, atît de charismatic încît aduna mulţimile în jurul lui imediat ce spunea cîteva cuvinte, nu putea fi decît o ameninţare pentru ei. Bineînţeles că nu aveau de gînd să acţioneze pe alte căi decît cele religioase, spunînd că Iisus nu era decît un fals profet, un om cu aspiraţii meschine îndărătul cuvintelor spuse în faţa mulţimilor. Încerca să vadă relaţia dintre putere şi credinţă în rîndul Marilor Preoţi, să înţeleagă de ce puterea era mai importantă decît credinţa. Era limpede că arhiereii nu vor recunoaşte că Iisus era Mesia, că era fiul lui Dumnezeu; înţelegea foarte bine asta. Ce nu înţelegea deloc era faptul că dincolo de interesul în a-l recunoaşte drept Mesia pe Iisus, nu exista nici credinţa în venirea lui Mesia printre ei. A încercat să-şi explice de ce omul pe care îl puteau vedea, pe care îl aşteptau, conform scrierilor vechi, nu era identificat cu adevăratul Mesia, în ciuda atîtor numeroase semne.

NOAPTEA IUDEI - Petru (continuare)

Petru se puse în mişcare, abia reuşind să-şi stăpînească tremurul mîinilor, al picioarelor, al muşchilor feţei. Cu tot întunericul înconjurător, era în continuare stăpînit de frica pentru viaţa sa. Vag realiza că făcuse ceva ce n-ar fi trebuit să facă, însă panica era mult prea mare pentru a se gîndi mai departe la asta. Îl chinuia înnebunitor un gînd: să se îndepărteze cît mai repede. Picioarele au început să se mişte într-un ritm alert, menit să-l ducă cît mai departe în cît mai scurt timp. Din fericire, de cînd sosise în oraş cu Iisus începuse să cunoască Ierusalimul.
După ce a trecut de periculosul impas, mintea îi reveni, încet-încet, la Iisus. Nu ştia ce să facă, nu ştia cum ar fi putut să-l ajute pe Maestru. După ce Iisus fusese dus la templu, Petru a stat pe lîngă ziduri, încercînd să observe ce se întîmpla. Aşa îl putuse vedea pe unul dintre Marii Preoţi, pe Iosif din Arimatea, care nutrea un respect deosebit pentru Iisus, deşi bătrînul avea de aproape trei ori vîrsta Maestrului. Iosif îi făcuse un mic semn de aşteptare, însă Petru ştia că nu putea face prea multe în favoarea lui Iisus. Chiar dacă Iosif se dovedise a fi unul dintre cei mai deschişi şi mai receptivi dintre bătrîni la învăţăturile şi predicile lui Iisus, şi chiar dacă nu fusese singurul, mai existînd alţi cîţiva asemenea lui, majoritatea arhiereilor se situau pe o poziţie duşmănoasă faţă de Învăţător. Petru ştia că Iisus nu avea cum să scape din ghearele sinedriului, mai ales acum cînd bătrînii văzuseră ce poate face chiar în oraşul guvernat de ei, ba chiar şi în templu, şi se temeau de o reacţie ce ar fi putut fi stîrnită împotriva lor. Petru se gîndi că bătrînii se simţeau ameninţaţi pe bună dreptate, indiferent dacă credeau că Iisus este sau nu Mesia. Ceea ce îl îngrijora era gîndul că bătrînii probabil aveau să prezinte cazul romanilor, deloc în măsură să judece situaţia aşa cum era ea de fapt. Romanii erau în afara problemei; totuşi, dacă bătrînii aveau să meargă la ei, romanii aveau să o rezolve în stilul lor expeditiv, fără a-şi pune prea multe întrebări. Cu atît mai mult cu cît nu doreau noi dificultăţi într-o provincie atît de turbulentă, aşa cum se dovedise a fi Iudeea, unde de la un mic foc de paie se putea ajunge la rug…
Nu ştia unde erau ceilalţi ucenici ai lui Iisus şi fraţi ai lui. În tăvălugul evenimentelor fuseseră despărţiţi, nu numai de Maestru, ci şi unii de alţii. Petru a început să se gîndească dacă ar fi înţelept să se ducă în apropierea templului, pentru a mai afla cîte ceva. Şi-a dat seama însă că drumul putea prezenta tot atîtea pericole, ba chiar mai multe decît cel de pînă în acel moment, pentru că pe măsură ce s-ar fi apropiat de templu, ar fi putut fi recunoscut de alţi oameni ostili lui şi lui Iisus.
Se întrebă de unde exista această duşmănie faţă de Iisus, faţă de învăţăturile sale, faţă de discipolii lui … Nu a găsit nici un răspuns. Perioada petrecută lîngă Iisus îi ascuţise gîndirea, însă acum nu ajungea la nici un rezultat, oricît ar fi încercat să desluşească dedesubturile.
Şi-a adus aminte cum l-a privit el prima oară pe Iisus, atunci cînd sosise însoţit de fratele său Andrei în satul lor natal, Cafarnaum. L-a tratat cu asprimea cuvenită vorbei unui pescar trăind şi muncind din greu pentru a-şi cîştiga pîinea. Nu îi spuneau prea multe în acea vreme profeţii, predicile şi alte soiuri de lucruri pe care şi le închipuia că astfel de oameni trebuia să le spună. Ce era important pentru el în acele zile era cantitatea de peşte adunată pentru a-şi putea plăti taxele către vameş, omul pe care îl ura aproape mai mult decît pe romani; de asemenea, era important ca vremea să fie bună, pentru a putea ieşi în larg să pescuiască, furtuna sau vremea rea fiind duşmani la fel de răi ca şi cei de mai înainte; sănătatea lui, a nevestei şi a copiilor. Chipul blînd al Maestrului exprima multe, dar pe acea vreme ochiul lui Petru nu era încă format, cu toate că simţise ceva. Apoi urmase cearta cu Andrei, care parcă o luase razna. Şi momentul cînd, în cele din urmă, nu neapărat la insistenţele lui Andrei, ce poate nu l-ar fi convins, ci pentru imboldul calm din privirea străinului, cît şi din dorinţa de a-i arăta că pescuitul nu este o treabă atît de uşoară, acceptase să mai iasă o dată în larg. Deşi cu greu a fost convins să iasă în larg, cu mult mai greu ar fi putut fi convins că, datorită străinului, va prinde peşte. Şi-a adus aminte că la un moment dat l-a întrebat din priviri pe Andrei, dar fratele său nu i-a răspuns nimic, sau i-a răspuns printr-o privire aruncată străinului ce stătea liniştit în barcă. Şi-a adus aminte de asemenea că a ridicat din umeri a nepăsare, singurul lucru pe care considera că l-a pierdut fiind timpul irosit pentru a ajunge în larg. Şi apoi… apoi totul s-a schimbat, fiind întors de jos în sus de străinul din barca lui. Peştii alergau spre plase precum nişte peşti nebuni, dacă se putea spune aşa ceva despre peştii din Marea Galileii; în scurtă vreme, năvoadele erau pline, iar peştii erau pretutindeni, aproape că puteau fi prinşi cu mîna. Aşa ceva nu mai văzuse de cînd pescuia, şi pescuia de ceva ani buni, nelipsindu-i experienţa necesară găsirii unui banc de peşti. Barca lui veche era cu buza la nivelul apei datorită greutăţii peştelui aruncat peste punte.
Niciodată nu şi-a putut aminti cu siguranţă vorbele lui Iisus de atunci. Uimirea era prea mare pentru ca mintea lui de pescar să o poată cuprinde; nici măcar Andrei nu scotea un sunet, uitîndu-se cu ochii aţintiţi la peşte, la străin, la el … parcă era năuc. Aşa cum nu-şi putea aminti clar cuvintele maestrului lovindu-se de minţile lor împietrite cînd, aflaţi în mijlocul mării, îl zăriseră pe Iisus venind pe ape precum o nălucă, mergînd pe valuri aşa cum mergea el pe uliţele strîmte şi urît mirositoare ale Cafarnaumului.
La întoarcerea în sat lucrurile luaseră o nouă întorsătură; auzind de marea încărcătură de peşte, cel care aduna taxele de la întreg satul, unul dintre cei mai urîţi oameni din Cafarnaum, nu numai pentru că aduna banii pentru romani, ci şi pentru că se îmbogăţea pe seama semenilor săi, şi-a făcut apariţia în casa lui pentru a-i cere plata. Iute la mînie cum era, Petru a prins să strige către intrus să iasă din curtea lui; Iisus, aflat şi el acolo, s-a apropiat însă de noul venit şi i-a spus că ar dori să-i viziteze casa, chiar în acea seară. La auzul acestei dorinţe, nu numai Petru a fost intrigat, ci chiar şi discipolii de pînă atunci ai lui Iisus; fratele său, Andrei, chiar l-a întrebat dacă este bine să meargă în casa unui om pierdut, aşa cum era vameşul. Iisus a răspuns că el a venit pentru a merge în casele păcătoşilor. A mai spus că cei drepţi nu aveau nevoie de el, doar cei păcătoşi trebuiau văzuţi, acestora trebuia să le spună învăţăturile. Către seară, apropiindu-se timpul ca Iisus să se ducă la casa lui Levi, Andrei s-a rugat cu stăruinţă de Petru să meargă împreună cu el pentru a-l asculta pe Maestru, însă el s-a împotrivit. Nu-şi aducea aminte ce anume din el s-a împotrivit pentru început, faptul că pur şi simplu nu dorea să meargă pentru a nu fi ca ceilalţi, sau pentru că nu dorea să intre în casa unuia pe care îl ura, sau gîndul că băuse şi nu dorea să se arate în faţa lui Iisus astfel; sau poate doar ideea că viaţa lui era viaţa unui pescar umil din Cafarnaum, ce trebuia să-şi vadă de pescuitul lui, şi nu avea timp de atîtea vorbe. Cînd a ajuns şi el la casa lui Levi, l-a auzit pe Iisus povestind una dintre istorisirile aparent atît de uşor de înţeles, însă ale cărei sensuri ascunse urmau să se dezvăluie mult mai tîrziu, pentru fiecare dintre cei ce ascultau. Asta făcea ca povestirile lui Iisus să fie deosebite; se părea că ele aveau un singur înţeles pentru toată lumea. De fapt, povestirile aveau un alt tîlc pentru fiecare dintre ascultători, şi cu toţii aveau să descopere acel adevăr referitor chiar la ei. Îşi aducea bine aminte povestirea spusă atunci; era cea despre fiul rătăcitor reîntors la sînul familiei, după ce irosise averea moştenită de la tatăl său prin locuri pînă atunci neumblate de familia sa.