NOAPTEA IUDEI - Petru (continuare)

A continuat să meargă fără nici o direcţie, apropiindu-se din ce în ce mai mult de oameni, fără să fie conştient că le căuta compania, de asemenea fără să-şi dea seama că asta putea reprezenta un incovenient în situaţia lui. Mergea printr-o mică piaţă, scormonind cu privirea după cineva cunoscut; la un moment dat, a văzut cum o femeie trupeşă, desprinzîndu-se dintr-un grup de oameni, îl priveşte cu atenţie. Nu ştia ce să facă; faţa femeii era în semiîntuneric, el neputînd distinge atitudinea ei. Nu ştia dacă să se apropie sau nu; a devenit însă clar că nu mai era nevoie ca el să ia o hotărîre, pentru că femeia o luase înaintea lui. Aceasta arăta spre el cu semne sacadate, indicîndu-l celor din jurul ei, ce se îndreptau deja spre el.

- Este unul dintre ei, ştiu sigur, spunea femeia pe un ton foarte agitat, arătîndu-l cu semne violente ale mîinii. Eu nu mă înşel niciodată! Recunosc întotdeauna un ticălos, mai ales unul de teapa ăstuia. Este unul dintre cei care au mers cu Nazarineanul, vă asigur… Puneţi mîna pe el!

În cîteva secunde, se trezi înconjurat de cîţiva oameni, cu figuri deloc prietenoase, privirile acestora neprevestind nimic bun pentru el. Femeia corpolentă continua să strige :

- Pune mîna pe el! L-am văzut, ştiu sigur că este unul de-ai Nazarineanului; eu nu mă-nşel niciodată!

Ecourile primelor strigăte răsunau încă, iar el era deja înconjurat de mulţimea forfotind nemulţumită. Mîini aspre îl apucară; a început să fie scuturat, aruncat dintr-o parte în alta. Crîmpeie de figuri îi apăreau în faţa ochilor, neputîndu-şi stabili privirea asupra uneia singure, poziţia sa fiind schimbată imediat, în urma îmbrînciturilor şi a ghionturilor. Figurile nu mai puteau fi distinse; tot ceea ce vedea erau ochii plini de o mînie animalică, bărbile şi mîinile-căngi apucîndu-l. Simţea că nu mai poate rezista mult; a încercat să se elibereze, însă în zadar, puterile sale fiind depăşite de cele înzecite ale oamenilor din jurul lui. I s-a părut că aude întrebări, că aceste întrebări îi sunt adresate lui, însă în buimăceala sa nu reuşea să le înţeleagă.

- Eşti de-ai lui? Ai venit cu Nazarineanul?
- Spune odată, nemernicule, eşti venit cu el?
- De ce nu vorbeşti? Vorbeşte odată, eşti dintre-ai lui Iisus?

Întrebările se pierdeau în aer, în timp ce mînia mulţimii devenea din ce în ce mai violentă. Ştia că trebuie să răspundă, însă în continuare nu înţelegea. Vedea buzele mişcîndu-se ameninţător de aproape de capul său, cuvintele îi bubuiau în urechi, fără de înţeles însă. Auzi, printre strigătele şi vociferările celor care-l îmbrînceau, vocea ridicată a femeii, spunînd:

- “Şi omul acesta era cu el”.

Brusc, fără a se gîndi, a început să strige:

- Nu! Strigătul răzbătu chiar şi prin vacarmul din jurul lui, creînd pentru o clipă linişte. Profitînd de momentul de acalmie, mai strigă încă o dată din răsputeri:

- Nu sunt cu Iisus! Nu sunt!

Aţintindu-şi privirea asupra femeii, ca şi cum ar fi vrut să o convingă pe ea mai întîi, Petru spuse:

- “Femeie, nu-l cunosc”. Apoi, întorcîndu-se către ceilalţi, continuă, spunînd:
- Femeia asta nu ştie ce vorbeşte, ascultaţi-mă pe mine! Nu-l cunosc pe Iisus! Nu l-am văzut niciodată. Nu sunt dintre ai lui!

Această tiradă de cuvinte ieşi dintr-o singură răsuflare, fără a le mai da loc şi agresorilor să mai spună ceva. Pentru moment, păru că a cîştigat, că a reuşit să-i convingă. Mulţimea se oprise, parcă neştiind ce să facă. Mîinile mulţimii, cîteva secunde mai înainte cîrlige şi căngi îndreptate spre el, atîrnau în poziţii nefireşti. Ecoul cuvintelor sale părea să ţină mulţimea în loc, în nemişcare. Însă, după cîteva momente de linişte, femeia, uitîndu-se în jurul ei, începu să strige din nou:

- Minte! Nu-l credeţi, pentru că minte! Ştiu sigur că este dintre cei veniţi cu Iisus, l-am văzut lîngă el. Credeţi-mă pe mine, nu pe el! Eu ştiu ce vorbesc, nu este aşa cum zice el, să-şi ascundă vinovăţia. Pe mine mă cunoaşteţi cu toţii! Cine-l cunoaşte pe el? Hai, răspundeţi-mi! Nimeni! Atunci cum de-l credeţi pe el, pe un străin, şi nu-mi daţi crezare mie?