NOAPTEA IUDEI - Petru (continuare)

Feţele bărboase, luminate de ochi scăpărînd de furie se întoarseră spre el, de data asta cu hotărîre. În acel moment, un individ din gloată, uitîndu-se la el, a confirmat vorbele femeii. Auzi cuvintele clar, distinct, precum nişte săgeţi îndreptate spre el:
- “Şi tu eşti unul dintre ei”.
Şi-a dat seama că este pierdut, că nu-i mai rămînea nimic de făcut. Se pregătea să mai spună ceva, cînd a observat cum mulţimea de la margine era despicată în forţă. Reuşi să vadă uniformele romanilor, ce păreau a fi peste tot. Un grup de cîţiva soldaţi înarmaţi îşi făcea drum către centrul cercului format din mulţime, acolo unde se găsea el. Comandantul lor se apropie şi întrebă, cu o voce domoală, dar fermă:
- Ce se întîmplă aici? Ce este cu larma asta? Ce vreţi să faceţi?
Înainte ca cineva să apuce să scoată o vorba, femeia care pînă atunci ţipa a început să vorbească:
- Nu se întîmplă nimic rău, centurionule. Iată, omul ăsta este unul dintre ucenicii lui Iisus, şi eu l-am recunoscut…
Romanul şi-a îndreptat privirea spre Petru şi l-a întrebat, întrerupînd-o:
- Este adevărat ce zice femeia asta?
Răspunsul a venit aproape imediat:
- Nu este adevărat! Femeia asta nu mă cunoaşte. Poate a văzut pe cineva care să semene cu mine pe lîngă acest Iisus. Eu nici măcar nu-l cunosc, nici nu ştiu cine este…
Femeia a sărit ca arsă:
- Minte! Minte şi acum, centurionule! Te minte şi pe tine, aşa cum ne-a minţit şi pe noi…
Cuvintele ei au fost întărite de mormăiturile mulţimii; un bărbat, apropiindu-se şi el, a spus:
- “Într-adevăr omul acesta era cu el, căci este şi el galileean”.
- Vezi?! Vezi, soldatule? Ţi-am spus că minte!
Vocea guralivei, adăugîndu-se celorlalte, atinsese deja tonalităţi înalte, aproape isterice, aceasta ţipînd şi gesticulînd violent chiar lîngă faţa soldatului, pentru a se face înţeleasă şi crezută.
- Gura, femeie! spuse romanul pe un ton răstit, iritat de ţipetele răsunîndu-i direct în urechi.
Spre norocul lui Petru, armata romană reprezenta în continuare o lume a elementului masculin. Soldatul părea mai înclinat să-l asculte pe el decît pe femeia ajunsă aproape în pragul unei crize de nervi datorită faptului că nu era băgată în seamă.
- Spune omule, este adevărat ce spun? Să ştii că putem verifica dacă zici adevărul, şi te va costa dacă ne minţi!
- Nu spun minciuni… nu cunosc pe omul acesta, Iisus… Pentru a fi mai convingător, Petru se uită direct la bărbatul care spusese că-l recunoaşte, şi îi zise:
- “Omule, nu ştiu ce zici”. Repede, revenind cu privirea la roman, continuă:
- Se-nşală! Nici măcar nu ştiu despre cine este vorba. Eu sunt pescar din Cafarnaum, şi-am venit aici cu treburi, nu am eu timp de alte probleme. Eu nu zic că femeia nu a văzut pesemne pe cineva să-mi semene pe lîngă acest Iisus, nu zic că minte. Spun numai că acela nu sunt eu, ci altul care seamănă cu mine.
- Deci, de unde spui că eşti?
- Din Cafarnaum.
- Şi ce faci acolo?
- Sunt pescar, centurionule, aşa cum ţi-am spus mai devreme.
- Şi zici c-ai venit aici cu treburi?
- Da, centurionule, cu treburi am venit. Vocea lui Petru parcă a tremurat puţin, însă insesizabil.
- Deci, nu-l cunoşti pe Iisus?
- Nu-l cunosc pe acest om. Nu l-am întîlnit niciodată în viaţa mea pînă acum, nici măcar nu ştiu despre cine este vorba.
- Minţi, bărbosu…! dădu femeia să zică din nou, în asentimentul mulţimii oarecum nesatisfăcută de faptul că pierduse un prilej de a-şi manifesta ura împotriva celor de lîngă Iisus.
- Gura, femeie, am spus odată! se răsti romanul pe dată, cu un ton ce nu mai admitea replică. Şi tu, nu mai umbla noaptea pe străzi, spuse pe un ton mai puţin tare, adresîndu-se lui Petru. Vezi-ţi de treburi, însă pe lumina zilei, ca să nu te mai ia lumea drept altcineva. Uite, în seara asta ai avut noroc c-am trecut noi pe aici. Aşa este, oameni buni. Numai armata romană este în stare să pună ordine în oraşul ăsta al vostru, unde numai Jupiter ştie cine este profet, preot, sau mai ştiu eu ce… Aşa că ar trebui să ne mulţumiţi că nu vă lăsăm să vă pierdeţi cumpetele şi să faceţi ceva ce după aceea aţi regreta. Haide, toată lumea acasă!, conchise romanul pe un ton ce se dorea împăciuitor şi egal, privirea rotindu-i-se de la unul la altul, sfredelindu-i. La spusele lui se adăugaseră şi murmurele camarazilor săi, plictisiţi de atîta vorbărie şi parcă dornici de a face ceva mişcare …

- Mulţumesc, a reuşit Petru să îngaime. Nu este vina mea … a mai încercat să spună, însă soldatul, nerăbdator, l-a întrerupt.
- Bine, bine, hai du-te şi gîndeşte-te la armata lui Cezar cînd ţi se va cere un serviciu. Hai, acum du-te!
- La revedere, centurionule!