NOAPTEA IUDEI - Orasul (continuare)

- Bărbate, şi tu ai fost la predicile lui?!
- Da, am fost. Şi mi-a prins bine că m-am dus. Nu spune lucruri mincinoase, nici măcar nu spune că ar trebui să facem asta, sau aia. Vorbele lui se ascund, înţelesul lor parcă vorbeşte pentru fiecare dintre noi. El spune o poveste acum, minunată - da' pe care nu o înţelegi, sau nu-i înţelegi rostul - iar după aia, după ce-ai plecat şi te gîndeşti la ce-a spus, vezi că de fapt ce a spus el te priveşte şi pe tine, de parcă ar fi spus acea poveste numai pentru tine, de parcă tu ai fi fost singurul ins în faţa lui. Doar pentru că trăieşte printre noi şi că-l putem vedea, trebuie să spunem că nu este Mesia? Pentru că-l putem auzi, pentru că îl putem atinge? Crede-mă, femeie, nici eu nu mai ştiu ce să zic.
Tăcerea s-a lăsat adîncă în cameră, o tăcere grea, apăsătoare, fiecare dintre cei doi gîndindu-se la cele spuse mai devreme. Într-un tîrziu, femeia a pus o nouă întrebare.
- Bine, bărbate, da' dacă el este Mesia, de ce nu ne scapă de romani? Nu aşa se zice, că atunci cînd va veni El, se vor sfîrşi toate chinurile noastre? Păi el n-a făcut nimic în privinţa asta. D-aia poate lumea nu-l crede că ar fi Mesia, pentru că nu face nimic cu romanii.
- Nu ştiu ce să zic, femeie. Iisus îşi iubeşte chiar şi duşmanii, şi fii sigură că el nu-i consideră pe romani duşmani. Duşmanii lui sunt păcătoşii, da' el zice că mai mult pentru aştia a venit pe pămînt, nu pentru noi ăştilalţi...
- Cum adică, pentru păcătoşi? Vezi, măi bărbate, ţi-a luat şi ţie minţile. Cum să vină Mesia pentru păcătoşi? Dacă vine, el vine pentru drepţi.
- Şi cine sunt ăia drepţi, femeie? Suntem noi drepţi, tu sau eu? Da' nu asta era ce-am spus eu...; cînd a zis că a venit pentru păcătoşi, a zis că a venit pentru ei fiindcă vrea să-i împace cu Dumnezeu. Ăia drepţi nu au nevoie să fie împăcaţi cu Dumnezeu, însă păcătoşii au. Cum poate el să îndrepte un om care deja merge pe drumul cel bun? Nu, femeie, nu de-asta este el aici; uite, acum chiar că înţeleg mai bine de ce-a zis că a venit pentru păcătoşi. Vezi, e aşa cum ţi-am spus eu; acuma el zice un lucru, şi tu crezi că nu are treabă sau legătură cu tine, da' mai tîrziu îţi dai seama că a zis şi pentru tine.
- Bine, da' eu tot nu înţeleg de ce nu ne scapă de romani. Ce, dacă este Mesia şi a venit pentru noi, nu vede că romanii ne asupresc? Nu vede că romanii ne iau grînele, banii, ne iau tot? De ce nu face ceva?
- Femeie, astea sunt treburi lumeşti, el nu are de-a face cu ele. Iisus este aici pentru trebile cereşti, nu pentru astea de zici tu. Şi chiar dacă ar fi altfel, nu cred că dac-ar vrea să ne scape de romani, ar face-o cu sabia, aşa cum probabil te gîndeşti şi tu şi alţii. Nu, cred că le-ar vorbi şi lor aşa cum ne vorbeşte şi nouă, i-ar atrage şi pe ei pe calea lui. Pe de altă parte, nici să vrea cineva să ne scape acum de romani, nu cred că poate, nici măcar Iisus. Tu nu vezi că romanii sunt peste tot şi că nu-i înfrînge nimeni? Cum vrei tu să scapi cu sabia de ei, cînd ei mînuiesc sabia cel mai bine pe lumea asta? Nu cu sabia te asupresc romanii? Nu te uiţi cîtă armată au? Cu ce vrei să lupte cineva împotriva lor?
- Nu ştiu, da' să facă ceva, dacă este Mesia, bombăni femeia, nedorind să lase ultimul cuvînt în discuţie. Oricum, eu nu cred că este, da' dacă ar fi aşa cum zici tu, ar trebui să ne scape.
- Păi uite, măi femeie, ce fel de oameni suntem. Dacă face ceva pentru noi, poate credem şi noi că este Mesia, da' numai dacă face ceva ce nouă ne trebuie. Da' dacă nu face, îi arătăm spatele, asta dacă nu îl batem cu pietre, ca pe un profet mincinos, aşa cum zici tu că este. Păi ce, măi femeie, îi zici tu lui Dumnezeu ce să facă?
- Cum adică, îi zic eu lui Dumnezeu...?!
- Păi nu vezi ce spui... Dacă el face ceva, faci şi tu ceva. Dacă el ne eliberează de romani, crezi şi tu că este Mesia. Păi aşa crezi tu în Dumnezeu, femeie? Numai dacă îţi dă ceva, numai dacă te ajută? Trebuie să crezi în el fără să ceri nimic; crezi sau nu crezi, da' nu faci tîrguieli cu Dumnezeu. Şi stai aşa, că nici eu nu zic că este Mesia; zic doar că nu înţeleg de ce nu credem că el este acela. Uite, mă iau pe mine, la tine se vede că nu crezi şi nici n-ai să crezi că Iisus este Mesia. Da' eu cred ... de fapt, nu cred şi cred. Nu ştiu ce să mai zic, măi femeie. Vezi tu, îmi dau seama că şi dacă ar fi Mesia, tot la fel ar arăta, tot la fel ar vorbi, tot la fel s-ar purta, deci nu ar fi mai deosebit decît noi. Şi totuşi, nu ştiu ce mă trage înapoi, de nu mă conving că el este acela. Poate tocmai faptul că este printre noi, aici, că-l putem vedea. Dacă ar fi undeva, dincolo de noi, cred că mult mai mulţi ar crede că este Mesia. Da' aşa, cînd îl vezi om ca tine şi ca mine, ce să mai crezi, tu biet sărăntoc?
Tăcerea se lăsă din nou, pentru o bună perioadă de vreme, fiind din cînd în cînd întreruptă de oftatul uşor al cîte unuia dintre soţi. Mîinile susţineau din ce în ce mai greu bărbiile lăsate, ochii se înceţoşau din ce în ce mai mult, gîndurile deveneau din ce în ce mai neclare. Totuşi, femeia a început din nou.
- Atunci, cum se face că unu' de-ai lui l-a trădat? C-aşa umblă vorba, să ştii, că unul dintre ucenicii lui, sau ce-o fi ăia, l-a dat pe mîna Preoţilor. Dacă este Mesia, ucenicul ăla trebuie să fi ştiut asta, nu crezi? Atunci, cum de l-a trădat? Vezi, nici măcar cei din jurul lui nu cred toţi asta. Acuma, eu nu-ţi mai zic ţie că nu este Mesia; spune-mi tu mie însă, de ce, dacă este Mesia, l-a trădat ăsta, cum îl cheamă? Parcă am auzit pe cineva cum îi zicea pe nume... a, da, Iuda... De ce l-a trădat Iuda?
- Blestemat să fie!
- Ce-ai bărbate, de te-ai aprins aşa? Că doar n-oi fi unu' de-ai lui Iisus şi nu mi-ai spus?
- Nu de-aia, femeie! Nici măcar nu pot să spun de ce. Da' pot să-ţi spun că Iuda ăsta chiar merită omorît cu pietre. Chiar dacă Iisus nu este Mesia, chiar dacă este un om, el nu-i un om oarecare, ca mine sau ca tine, se vede că este diferit. Atunci, cum poate unul de lîngă el să-i facă aşa ceva?
- Da, poate ai dreptate, da' tot nu mi-ai răspuns. Vezi tu, dacă ar fi fost Mesia,
poate nici Iuda nu l-ar fi trădat…
După o perioadă de tăcere, bărbatul spuse:
- Nu mai ştiu ce să zic, femeie... Poate că ai şi tu dreptatea ta... dar poate nici noi nu cunoaştem tot adevărul, poate nici noi nu ştim cu adevărat ce s-a întîmplat. Tot stau şi mă gîndesc la asta...
Din nou tăcerea se lăsă adîncă peste camera luminată din ce în ce mai slab de candela stingîndu-se încet, încet, parcă îndrumînd minţile obosite ale celor doi către somn. De data asta, nici unul dintre ei nu mai rupse tăcerea, fiecare gîndindu-se că celălalt a adormit, în acelaşi timp zăbovind cu gîndurile pierdute asupra celor discutate mai devreme. În cele din urmă, oftaturile reprezentînd un simbol al imposibilităţii descoperirii adevărului s-au transformat în respiraţia uşoară a unui somn bine meritat.

NOAPTEA IUDEI - Orasul

Oraşul

Noaptea se lăsa peste agitaţia oraşului, făcînd loc unei linişti prevestitoare de furtună. Mulţi oameni nu au cunoscut somnul, fiind munciţi de gînduri.
Acest lucru se întîmpla datorită evenimentelor petrecute în cursul zilei, mai puţin obişnuite. Unii dintre locuitorii oraşului stăteau pe gînduri, neştiind ce avea să se întîmple mai departe. Viaţa lor nu avea să se schimbe prea mult, însă un factor important, anume credinţa lor în Mesia, era pus acum în faţa ochilor obosiţi şi minţilor îngreunate de gînduri. Era oare Nazarineanul adevăratul Mesia? Nimeni nu părea a şti răspunsul la întrebare. Marii Preoţi nu considerau că Mesia a venit printre ei, altminteri nu ar fi acţionat aşa. În cele din urmă, şi ei erau oameni, supuşi greşelii, indiferent ce greşeală ar fi fost aceea, sau de ce natură. Unii dintre ei căutau să găsească adevărul cu ochii minţii şi sufletului; alţii căutau să-şi asigure propriul sine că nu fac nimic rău şi că acţionează aşa cum ar trebui. Oamenii oraşului erau indecişi, împărţiţi în păreri. Multe dintre case erau luminate dinăuntru; agitaţia de peste zi, agitaţia mişcării, se transformase în volburul gîndurilor.
Străjile ştiau că situaţia se putea transforma într-una mai supărătoare, şi patrulau în întreg oraşul. Totuşi, ceea ce doreau iudeii cel mai puţin era să-i supere pe romani, mai ales că taxele fuseseră plătite.
Romanii nu aveau nevoie decît de un pretext pentru a începe o nouă acţiune, menită strîngerii de noi fonduri. Imperiul lui Augustus trecuse în mîinile lui Tiberiu, administrator eficient si abil, interesat în prezervarea prosperităţii imperiului. Era adevărat însă că avea nevoie de bani pentru întreţinerea uriaşului aparat militar şi administrativ, cît şi pentru nevoile sale personale, fiind o fire mult mai egoistă decît Augustus. Războaie care să aducă noi avuţii nu apăreau la orizont, puterea Romei fiind bine statornicită. Numai aici, în ţinuturile fanaticilor religioşi, unde era aşteptată venirea unui zeu atotputernic, de care senatorii şi romanii nici măcar nu aveau habar, populaţia cîrtea împotriva stăpînirii romane. Pentru moment, situaţia părea liniştită, însă nimeni nu putea şti cum aveau să decurgă lucrurile.
- Tu ce crezi, bărbate, de toată harababura asta?, a întrebat guraliva, după ce se întorseseră împreună din piaţa unde avusese loc intervenţia romanilor. De ce se bagă mereu romanii în treburile noastre? Nemernicul acela merita să fie omorît cu pietre, pentru că poate el să păcălească pe toată lumea cu minciunile lui, da' pe mine n-o să mă păcălească.
- Nu ştiu, femeie... Ce să zic? Problema este cu Nazarineanul, nu cu oamenii lui, nici cu romanii. De fapt, Iisus este problema noastră.
- De ce? Ce tot spui acolo? Cum să fie problema noastră? Nu noi suntem ăia de merg în Templu şi predică la toţi proştii…
- Da' de ce-i faci proşti? Te crezi tu mai deşteaptă, măi femeie! De ce vă tot băgaţi voi muierile nasul în treburile bărbaţilor, n-o să înţeleg niciodată...
- Da' de ce crezi tu că asta este numa' o problemă de-a voastră, de-a bărbaţilor?
- Tu ai citit vreodată Cărţile Sfinte?
- Nici nu ştiu de ce mai întrebi?!, spuse femeia pe un ton voit enervat. Sigur că nu le-am citit.
- Ei, uite vezi, d-aia este o problemă a bărbaţilor, pentru că ei merg la sinagogă şi ei trebuie să ştie ce e bun şi ce nu.
- Ia mai lasă-mă cu asta, bărbate! Vreau să-mi spun părerea, că şi eu am una. Şi nu sunt singura care are o părere, mai sunt şi altele ca mine. Uite, cînd ne întorceam şi tu vorbeai cu Isac, eu am vorbit cu femei-sa şi am întrebat-o şi pe ea. Ţi-am zis că niciodată n-am putut s-o sufăr. Da' m-am dat cu vorba pe lîngă ea şi am întrebat-o ce crede. Să ştii că asta a fost la predicile lui Iisus şi crede că Nazarineanul este Mesia. Mi-am dat seama imediat de asta, chiar dacă nu mi-a spus-o răspicat. Da' am impresia că nici unul dintre ei nu ar recunoaşte că-l urmează sau că-l cred pe Nazarinean. Dacă el este Mesia, dacă este aşa de puternic, de ce le este frică? De ce nu se salvează el? De ce nu ne scapă de romani? Hai, bărbate, răspunde, că voi bărbaţii le ştiţi pe toate, nu?
- Femeie, mai taci că nu ştii nimic! Acum de ce ar trebui să-ţi spună ţie mai ştiu eu cine dacă crede sau nu în Iisus? Fiecare cu ale lui, şi bagă de seamă că nu toată lumea îşi vîră nasul în toate alea aşa cum faci tu. Şi ce dacă Raşela îl crede pe Iisus? Ce este rău în asta? Cu ce te deranjează pe tine?
- Păi, de ce nu...
- De ce-ar trebui să-ţi spună ţie cine este cu Iisus şi cine nu? Mai ales acum, eu îi înţeleg de ce nu recunosc. La urma urmei, sunt şi ei oameni, le este teamă pentru viaţa lor. Doar tu ai spus mai devreme că ăla pe care l-ai întîlnit în piaţă era bun de bătut cu pietre. Da' de ce, măi nevastă? L-ai văzut vreodată pe omul ăla furînd de la tine sau de la altul? Ţi-a făcut vreun rău omul acela, sau alţii ca el care cred în Iisus? Să ştii că şi eu îl cunoşteam, îl mai văzusem, da’ n-am început să strig către lume. A minţit, aşa este, da’ era normal să mintă. Şi el, şi ceilalţi ca el sunt oameni ca noi toţi, liniştiţi, cu frică de Dumnezeu. În ce-l priveşte pe Iisus, el n-are nimic cu romanii, aşa cum n-are nimic cu nimeni. Numai că el ne spune nouă ce ne spune pentru că noi suntem poporul lui Dumnezeu; uite, nu ştiu ce să mai cred. Dacă stau bine şi mă gîndesc, nu îmi dau seama de ce Iisus n-ar putea fi Mesia…
- Bărbate, ai ..., dădu femeia să spună.
- Acu' că m-ai pornit, lasă-mă să termin! În Cărţi nu scrie că el ar trebui s-arate într-un fel sau altul, aşa că nu-l poţi recunoaşte după asta. Ştiu sigur că Iisus a făcut miracole pe care nimeni n-ar putea să le facă, dacă nu i-ar fi dată putere de Sus. Şi Bătrînii, nu toţi, unii dintre ei, s-au dus să-l asculte. Cum să-l recunoşti dacă este Mesia sau nu? Vezi tu, femeie, pe mine mă chinuie gîndul ăsta, că ar putea fi Mesia şi eu să nu ştiu, sau să nu-mi pot da seama. Au mai fost oameni care aveau har dat de Dumnezeu, dar cei din jurul lor nu şi-au dat seama de asta de la început şi i-au batjocorit, şi după aceea au văzut că se înşelau. De unde să ştiu eu, care nici nu ştiu prea multe, dacă el este Mesia sau nu? Ce pot să-ţi spun e că Iisus nu-i ca noi toţi, ăştilalţi, asta se vede clar ca lumina zilei.

Noaptea - Petru (continuare)

Tot aici se aplică un alt principiu, inextricabil legat de principiul violenţei fondatoare, cel al “ţapului ispăşitor”. Potrivit lui, un anume membru al societăţii este văzut, atunci cînd încă este membru deplin, cînd încă se găseşte în interiorul ei, ca fiind vinovat de toate relele acestei societăţi, ca fiind cel ce trebuie expulzat, pentru ca totul să devină din nou funcţional. În acelaşi timp, în momentul expulzării sale, în momentul sacrificiului, el încetează să mai fie paria acelei societăţi, devenind însăşi salvatorul ei, creatorul noului drum, făuritorul noii ordini, devenind astfel din individ supus mîniei colective, individul ce face obiectul adoraţiei colective, în urma actului de naştere a noii ordini.
Astfel, pentru societate, Iisus întruchipează şi acest mecanism al “ţapului ispăşitor”, sacrificiul său fiind necesar funcţionării normale a întregului. Iisus este trimis la moarte de membrii societăţii căreia îi aparţine, fiind considerat un element negativ; după moartea sa, societatea îşi schimbă optica, Iisus ajungînd membrul fondator al unei noi comunităţi, ce se substituie celei vechi, malfuncţionale.
Ce se întîmplă însă cu Iuda? După sacrificarea sa, Iisus devine membrul important al comunităţii, piatra de temelie a noii fundaţii, lui datorîndu-i-se bunul mers al lucrurilor. Astfel, Iisus nu mai poate ocupa acea poziţie iniţială, de membru indezirabil; poziţia “ţapului ispăşitor” trebuia preluată de un alt individ. Or, cine era cel mai potrivit individ pentru acest rol, dacă nu chiar trădătorul lui Iisus? În consecinţă, Iuda, eroul negativ, preia asupra sa oprobriul tuturor.
Membrii societăţii nou-născute au identificat foarte uşor în Iuda trădătorul, exponentul răului, printr-un simplu transfer mental. În urma identificării, Iuda devine cel blamat, societatea nemaifiind, sau mai bine zis nemaivăzîndu-se ca fiind vinovată.
Iuda este vinovat de trădare, însă societatea, factor de decizie la moartea lui Iisus, nu mai este vinovată de nimic. La urma urmei, Iuda este doar cel care l-a dat pe Iisus în mîna preoţilor; aceştia din urmă propun uciderea lui Iisus, iar societatea aprobă sentinţa lor. Totuşi, preoţii sunt în continuare reprezentanţi ai divinităţii, mulţimea fiind incapabilă să înţeleagă că şi ei îşi urmăresc propriile lor interese (Iisus nefiind singurul sacrificat datorită acestor imbecili).
Este însă de înţeles de ce societatea acordă credit preoţilor şi nu lui Iuda. Pentru că ea însăşi este parte în proces: preoţii au dat sentinţa şi mulţimea a consfinţit la punerea ei în aplicare. Astfel, pentru a-şi uita rolul negativ, societatea uită şi rolul negativ jucat de preoţime. Tot ceea ce-şi aduce aminte este imaginea malefică a lui Iuda, devenit singurul vinovat pentru toată această situaţie. Pentru a arăta cît de vinovat este, ascunzîndu-şi propria culpă, societatea şi preoţimea aduc argumentul spînzurării lui Iuda, act de neconceput pentru creştini. În timpenia lor, nu văd că moartea îl disculpă. Nu vor să vadă şi nu vor să meargă mai departe cu raţionamentul lor, pentru că dacă ar face-o, ar fi puşi în faţa propriei lor vinovăţii.
În cazul în care Iuda este trădător, se uită faptul că Iisus trebuia să fie trădat de cineva. Aşa cum Iisus decide să se supună destinului (între noi fie vorba, ăsta e un destin de o ipocrizie şi tîmpenie cruntă, presupus a fi fost trasat de Tatăl, în numele iubirii), şi ajunge să fie sacrificat, la fel se supune şi Iuda, şi devine trădător.
Se uită multe în acest scenariu: se uită că Iisus era conştient de ceea ce urma să se întîmple, datorită naturii sale superioare. Iuda nu se găsea într-o situaţie similară. Rolul lui este doar al unei simple unelte, al unui simplu pion în mîinile destinului împotriva căruia nu poate face nimic. Dacă cineva se putea opune, acela era Iisus, însă el nu a făcut nimic. Iuda este folosit pentru a duce la îndeplinire planul stabilit de doi indivizi: Tatăl îl concepuse, iar Fiul trebuia să îl ducă la îndeplinire. Potrivit acestui scenariu, Iuda nu poate face nimic împotriva destinului, aşa cum nici Iisus nu face, însă Iuda este în continuare considerat trădător. Atunci cînd un individ greşeşte în necunoştinţă de cauză, fiind la cheremul altora, se va spune că nu este el de vină, pentru că nu a ştiut ce face. Este chiar lucrul spus de Iisus pe cruce: “Iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac”. În cazul lui Iuda însă, nu se aplică: el este considerat trădător, chiar dacă nu îşi cunoaşte destinul, chiar dacă acţiunile sale sunt hotărîte de raţiuni superioare.
Pentru a accentua vinovăţia sa, toţi idioţii aduc ca argument întrebarea: “… de ce s-a spînzurat, dacă nu era vinovat”? În obtuzitatea lor, nu văd că este cel mai bun argument pentru care Iuda ar putea fi considerat nevinovat. De ce? Dacă ar fi fost acel criminal înrăit, insensibil la tot şi la toate, capabil să trădeze pe oricine, oricînd, atunci vinderea lui Iisus nu ar fi fost nimic ieşit din comun, încă i-ar mai fi adus şi nişte bani pe deasupra. Deci, nimic neobişnuit pentru el pînă acum, nici un motiv pentru regrete, fără a mai vorbi despre luarea vieţii.
Spre deosebire însă de toţi ceilalţi, Iuda este singurul care îşi ia viaţa. Petru este la rîndul lui vinovat de aceeaşi faptă; mai mult, trădarea sa îi fusese deja adusă la cunoştinţă, însă el nu se sinucide. Petru este şi el supus destinului, aşa cum este şi Iuda, şi se leapădă de Iisus; totuşi, nimeni nu îl consideră pe Petru vinovat, pe cînd Iuda rămîne un trădător.
De asemenea, nimeni dintre cei ce îl condamnă realmente pe Iisus nu se sinucide după aceea; atît societatea, cît şi preoţimea găsesc convenabil să vadă în Iuda un trădător, propria lor contribuţie, cu adevărat decisivă, fiind uitată şi trecută sub semnul tăcerii. Nici un semn de vinovăţie, nici o urmă de conştiinţă tormentată, nici un gest de stupefacţie faţă de ceea ce au făcut… nimic, doar toată vina aruncată asupra ţapului ispăşitor.
Iar Iuda este singurul dintre toţi aceşti “sfinţi” incapabil să trăiască cu gîndul greşelii comise, el singur are suficientă tărie de spirit şi decenţă să se ia la întrebări, fiind şi singurul ce acţionează în consecinţă. Iuda realizează că între cele întîmplate şi persoana lui există o legătură de cauzalitate – chiar dacă acum, ea este diferit văzută de tot imbecilul creştin – şi ia o decizie. Este singurul ce face dovada unui sentiment de culpabilitate.

Noaptea - Petru

Un alt caz de mental sucit al cre(ş)tinilor. Petru, deşi este la fel de vinovat ca şi Iuda, este păstrătorul cheilor de acces la Rai. Cunosc răspunsul: el a fost iertat de Iisus. Mai cunosc însă altceva, sau aş mai putea spune ceva: anume că şi Iuda a fost iertat/ar fi fost iertat dacă s-a dus/ s-ar fi dus la Iisus. Iisus spune într-adevăr că unul dintre ucenici îl va trăda; el însă completează aceste spuse ulterior, astfel cel puţin doi ucenici apar in această postură, anume Petru şi Iuda.
Văzînd un paralelism între cei doi, nu ştiu dacă pot vorbi despre trădare. Nu ştiu dacă vreunul dintre ei este vinovat de ceva.
Era normal şi natural ca Petru să încerce să se salveze în faţa unei mulţimi furioase, ce dorea să îşi reverse violenţa, găsind ţapi ispăşitori în oricine. Instinctul său de conservare funcţionează aşa cum funcţionează şi în cazul altor fiinţe umane, astfel încît, pentru a se salva, Petru neagă orice legătură pe care ar fi avut-o cu Iisus.
Dar, dacă din punct de vedere uman, comportamentul lui Petru este înţeles şi iertat, atît de Iisus, cît mai important, de oameni, de credincioşi, de ce acest lucru nu se întîmplă şi în cazul lui Iuda?
Urmărind aceeaşi linie a comportamentului celor doi, logic vorbind, atît unul, cît şi celălalt îl “trădează” pe Iisus. Motivaţia lui Petru este profund umană: caută să-şi salveze viaţa. Astfel, actul său este iertat, pentru că este perfect comprehensibil pentru toţi ceilalţi, mai ales că Petru nu se sinucide, obţinînd deci iertarea lui Iisus.
Ceea ce este de neiertat este comportamentul lui Iuda, al “vânzătorului” propriu-zis. El nu poate fi iertat: mai întîi, pentru că se sinucide, şi nu mai ajunge în faţa lui Iisus. Apoi, Iuda nu poate fi iertat de oameni, de credincioşii văzînd în el exponentul răului, al maleficului, al elementului negativ răsfrîngîndu-şi activitatea asupra elementului pozitiv. Numai că acest raţionament, pornit de la un raţionament cre(ş)tin, este îngrozitor de superficial.
Pentru început, nu am înţeles niciodată de ce credincioşii nu văd în Iuda un trimis al destinului… Dacă creştinii sunt mîntuiţi prin Iisus, acest lucru se datoreşte şi lui Iuda, prezent acolo, jucîndu-şi rolul negativ ... Fără el, poate nu ar fi existat sacrificiul lui Iisus şi astfel nimeni nu ar mai fi fost salvat. Dacă este trădător, atunci de ce creştinii merg pînă la jumătatea drumului, şi văd în el doar partea negativă… Dacă Iuda este un individ abject, demn de toata sila şi repulsia lumii, este aşa pentru că nu reprezintă decît o unealtă în mîna unui destin implacabil, un instrument al sorţii hotărîte chiar de forţa superioară ce doreşte printr-un sacrificiu, unul foarte scump, împăcărea cu omenirea.
Iuda joacă rolul dual al unui ţap ispăşitor, al ţapului ispăşitor aflat în interiorul unei societăţi ce are nevoie de el, această societate/comunitate fiind cea iudeo-creştină. El atrage asupra sa toate fulgerele credincioşilor, atrage asupra sa toată violenţa mocnind în interior. Este membrul unei societăţi pline de frustrări, de tabuuri şi restricţii, toate rezultînd într-o violenţă interioară ce se cere defulată. Şi ce metodă este mai bună decît aceea de a-ţi vărsa mînia pe un individ vinovat de rău?
Întreaga societate luată în discuţie este compusă din trădători, din răufăcători. Altfel, sacrificiul lui Iisus, destinat reconcilierii cu divinitatea, nu ar fi fost necesar. Destinul lui Iisus a fost de a fi sacrificat în acest scop. Ei, de aici se complică lucrurile…
Într-o primă instanţă, aş vrea să aduc în discuţie un principiu extrem de important în ce priveşte religiosul, religia şi pe cei intextricabil legaţi de fenomenul religios, anume principiul violenţei unanime fondatoare. În ce constă el?În coalizarea tuturor membrilor unei societăţi malfuncţionale, şi în eliminarea violentă a unui membru sau pseudo-membru al acestei societăţi, eliminare făcută printr-un sacrificiu. Văzut dintr-un asemenea unghi, creştinismul nu este altceva decît un mit fondator, aplicat la o scară mult mai largă şi probabil cu o priză mult mai mare decît alte mituri fondatoare.
Paralelismul între mitologia fondatoare şi creştinism apare aici cu claritate. Atît în primul caz, cît şi în cel de-al doilea, membrii unei societăţi se strîng în jurul unui sacrificat/sacrificiu, săvîrşit pentru a asigura continuitatea vieţii societăţii, după o anumită ordine stabilită. Or, în cazul creştinismului se aplică exact acest lucru, în special în cazul lui Iisus. Omenirea nu-şi mai putea continua modul de viaţă, însăşi existenţa ei fiind ameninţată, divinităţii supreme displăcîndu-i modul în care creaţia sa îşi ducea existenţa. În ceea ce priveşte vinovăţia societăţii, chiar dacă individual se puteau face diferenţieri, global vorbind, ele nu existau, astfel toţi membrii comunităţii găsindu-se în termeni de nesupunere faţă de divinitate. Principiul violenţei fondatoare ne arată că nu se poate ajunge la sacrificarea unei întregi comunităţi – chiar dacă din punct de vedere religios, indiferent despre ce religie vorbim, acest lucru pare a fi posibil – ci se ajunge la crearea şi stabilirea unei noi ordini, prin intermediul sacrificiului unui membru al acestei comunităţi, indiferent dacă este vinovat sau nu. Ceea ce importă este simbolistica pe care individul - membru al comunităţii o întruchipează, el fiind un potenţial vinovat la fel ca toţi ceilalţi. După sacrificiul acestui membru sau pseudo-membru se crează o nouă ordine, se înstăpîneşte o nouă linişte în interiorul comunităţii, apare o nouă societate.
Este situaţia lui Iisus. Cu toate că este prezentat ca fiind cel mai neprihănit membru al unei societăţi malfuncţionale, el este destinat sacrificiului; deşi nevinovat, va lua asupra sa întreaga culpă a societăţii. În urma sacrificiului său, societatea nu mai este aceeaşi, nu mai este deficientă, ci devine o nouă societate, ce funcţionează sau trebuie să funcţioneze pe o nouă bază, potrivit unei noi ordini, datorită acestui ilustru antecesor, ce o stabileşte prin sacrificiul său suprem.
Pentru a se observa şi mai bine paralelismul între creştinism, mit fondator şi principiul violenţei fondatoare, trebuie să subliniez că cel din urmă nu prevede neapărat sacrificarea unui membru direct al societăţii, existînd şi posibilitatea sacrificării unui membru mai puţin membru al acesteia, a unui pseudo-membru, anume a celui mai important membru, după cel uman. Oriunde funcţionează principiul violenţei fondatoare, cel mai potrivit sacrificiului, după membrul propriu-zis al comunităţii, după fiinţa umană, este animalul cel mai aproape de posibilitatea sacrificării lui ca substituent, ca alter sacrificabil al unei fiinţe umane. Inutil de spus că în cazul creştinismului animalul sacrificabil este mielul. Celălalt nume al lui Iisus, celălalt apelativ al său în societatea nou formată este acela de "miel al lui Dumnezeu".
Astfel, Iisus este văzut în mai multele sale ipostaze, în multiplele sale valenţe, situate la baza funcţionării noii societăţi, anume de individ/ întruchipare a individului sacrificabil/ imagine a sacrificabilului.

NOAPTEA IUDEI - Petru

Uneori era tentat să creadă că Iisus era un om prea aproape de oameni, un om comun în înfăţişare - dacă putea spune asta despre el - şi că asta făcea ca cei din jur să nu-l privească şi să nu-l observe aşa cum îl observa el acum. Ca un argument, îi veni în minte chiar modul în care el îl privise pentru prima oară pe Iisus, fără a-i acorda prea multă atenţie. Necunoaşterea, poate chiar frica de necunoscut, făcea ca ceea ce era clar ca lumina zilei să nu mai fie atît de important în ochii celorlalţi. Îşi dăduse seama de mult că mintea omului era un lucru complicat şi că nu întotdeauna contau argumentele raţionale. La întîlnirea cu un fenomen pe care mintea nu îl putea cuprinde sau explica – şi asta era situaţia lui Iisus, mintea omenească nu îl putea cuprinde – reacţia nu era aceeaşi. Nu întîlnise foarte mulţi oameni capabili să-l accepte pe Iisus fără nici o reţinere; chiar şi în rîndul lor, al discipolilor, era Toma, ce nu crezuse pînă cînd nu-şi văzuse ochilor.
Învăţase astfel că oamenii erau foarte mult ancoraţi în credinţele lor, în ce cunoşteau, şi că adaptabilitatea la nou nu era foarte mare; cu atît mai mult cu cît, atunci cînd noutatea era atît de copleşitoare, aşa cum era Iisus, mulţi dintre oameni se retrăgeau în interiorul minţilor lor, refuzînd să recunoască ce era limpede chiar şi pentru ei. Înţelegea că mintea omului, inclusiv a sa, funcţiona prin comparaţie; pus în faţa unor evenimente total diferite de cele cu care fusese confruntat pînă atunci, omul reacţiona diferit. De asemenea, cunoştea frica oamenilor ca Iisus să nu fie unul dintre falşii profeţi, ce apăreau tot timpul. Această temere era atît de adînc înrădăcinată în ei, încît chiar şi atunci cînd observau că Iisus nu era ca ceilalţi, tot rămîneau într-o atitudine de aşteptare, pentru a vedea în ce fel aveau să se deruleze lucrurile.
Învăţase că oamenii nu trebuiau judecaţi în mod singular decît în cazul indivizilor excepţionali; nu toţi oamenii se puteau conduce prin sine. Oamenii aveau nevoie de personalităţi puternice, apte să-i conducă; o astfel de putere era evidentă în Iisus, la fiecare dintre predicile lui, numărul ascultătorilor fiind din ce în ce mai mare. Întrebările începeau însă să se adune: cu ce era diferit ceea ce făcea Iisus de ce exista pînă atunci? Lui îi era limpede de ce faptele lui Iisus erau diferite de ale Marilor Preoţi, sau ale oricui altcuiva, însă nu ştia cum apărea această diferenţă în ochii oamenilor.
Înţelesese de ce Iisus spunea că toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu. Începea să intuiască însă că pînă la a ajunge în faţa lui Dumnezeu, oamenii trăiau într-o comunitate foarte pămînteană, unde trăirile omeneşti predominau. A realizat că ceea ce reprezentau acum Marii Preoţi avea să existe şi după ce învăţătura lui Iisus se va răspîndi. Şi noua comunitate, deja în formare, cuprinzînd urmaşii cuvîntului lui Iisus trebuia să fie condusă de cineva; nu putea fi Iisus, pentru el fiind bine ştiut că Învăţătorul nu avea să mai zăbovească foarte mult printre ei. Deci urma să fie înlocuit de un altul, de un simplu muritor de rînd.
Dintre ucenici, el se găsea foarte aproape de Maestru. Iisus fusese răbdător cu el de la momentul primei întîlniri; tot lui i-a spus că va ţine cheile împărăţiei cerurilor. Nu înţelesese foarte bine ce însemna asta, şi nici acum nu îi era foarte clar, dar probabil avea să afle în decursul timpului. De asemenea, între ucenici, Petru era cel mai în vîrstă şi se presupunea că el trebuia să le fie ca un fel de tată, aşa cum Iisus îi era şi lui, şi celorlalţi. Datoria lui nu era numai faţă de el, asta poate nu ar fi fost atît de greu de îndeplinit; avea o datorie faţă de tovarăşii săi, avea o datorie faţă de Iisus mai ales, acestea fiind adevăratele poveri, pentru că aşa le vedea, ca pe nişte poveri de dus. Avea să le ducă la bun sfîrşit? Nu ştia, dar ştia că vrea să încerce.
Lui avea să-i fie mai greu decît lui Iisus; dacă chiar şi pentru Maestru era atît de dificil să-i facă pe oameni să creadă, cum putea el să facă ceva mai bine decît Iisus? Ştia însă foarte bine că va fi ajutat de Sus, că Iisus nu avea să-l lase niciodată, şi mai ştia că urma să i se alăture, cîndva…
Iisus nu avea cum să mai fie alături de ei pentru mult timp, deoarece destinul lui, menirea lui pe pămînt, se apropia de sfîrşit. Nu putea face nimic pentru Maestru, dar cel puţin putea fi aproape de el cu gîndurile, cu mintea şi cu sufletul. Ar fi vrut să-l ajute, dar nu ştia cum. Ar mai fi vrut să aibă ocazia să dea ochii cu blestematul de Iuda, cu acel nemernic cu chip de om care fusese în stare să trădeze. Aproape că putea simţi savoarea răzbunării, aproape că-şi putea vedea sîngele fierbînd numai atunci cînd se gîndea la Iuda.
- Va veni şi ziua Judecăţii, Iudo! Sper să vie cît mai repede pentru tine, şi sper să să primeşti ce meriţi.
Cuvintele au răsunat cu putere, fiind spuse cu năduf în pustietatea străzilor din ce în ce mai luminate pe măsură ce zorii zilei se apropiau. Parcă se simţea mai bine gîndindu-se la judecată şi la pedepsirea lui Iuda. Odată cu acest ultim gînd se auzi strigătul cocoşilor… şi lumea se răsturnă peste el. Totul se prăvălea asupra lui, din toate părţile. În cap nu îi răsunau decît cîteva cuvinte, cu bubuituri ca de tunet:
“- Adevărat îţi spun, chiar în noaptea aceasta, înainte de a cînta cocoşul, tu te vei lepăda de mine de trei ori”.

NOAPTEA IUDEI - Petru (continuare)

La început a crezut că menirea povestirii era să arate cum doi oameni fără prea multe legături între ei, chiar dacă erau de acelaşi sînge, se puteau împăca, în ciuda unor aparente diferenţe. Astfel, Petru a crezut că povestirea a fost spusă la început pentru a face legătura dintre cei doi fraţi, cel rămas să lucreze pămînturile tatălui şi cel pierdut pentru familie, şi situaţia în care se găsea el şi vameşul. I se păruse că povestea se potrivea ca o mănuşă pentru ei doi: el rămăsese pe glia tatălui, nu-şi abandonase semenii şi muncea la un loc cu aceştia, fiind un pescar aşa cum fusese şi tatăl lui înaintea lui; de cealaltă parte, Levi era cel rătăcit de familie, cel ce se îndepărtase de semenii lui. Crezuse că a găsit un răspuns şi pentru faptul că acesta din urmă nu era sărac aşa cum era tînărul din istorisirea lui Iisus; crezuse că averea părintească risipită era de fapt averea pe care el şi ceilalţi ca el trebuia să o dea vameşului, sub forma taxelor către romani. Şi astfel, crezuse în acea seară că el trebuia să cedeze, fiind cel mai mare dintre cei doi fraţi ce se întîlneau din nou; de asemenea, se crezuse îndreptăţit să spună, precum fratele cel mare, că el a rămas împreună cu tatăl său pentru a munci din greu şi că nu avusese foarte multe ocazii de a se bucura împreună cu prietenii lui; crezuse că tatăl, ce nu putea fi altul decît Iisus, îi arăta că nu acest lucru era cel mai important, ci bucuria că fratele său mai mic se întorsese la ei, pentru a reintra în familie. Crezuse la început că găsise sensul cuvintelor ce păreau a-i fi adresate direct, şi în acest fel se apropiase de omul cu cîteva clipe înainte urît din străfunduri; însă de atunci pînă în momentul de faţă trecuse foarte multă vreme, şi el trecuse prin multe. Nu mai era, cum nici nu avea să mai fie vreodată acel Petru găsit de Iisus în Cafarnaum. Pe zi ce trecea înţelegea mai mult, înţelegea mai bine cunoaşterea transmisă de Iisus ascultătorilor lui. Era şi cazul istorioarei din acea seară; într-unul din momentele cînd, aflat lîngă maestru, putuse arunca o privire înapoi, şi-a dat seama că un alt sens, nerelevat pînă atunci, apăruse deodată în mintea lui. Şi-a dat seama că tînărul rătăcitor nu reprezenta un tînăr nechibzuit, aşa cum a crezut el la început, ce a căutat numai partea uşoară a vieţii, alegînd în cele din urmă un drum rău; tînărul rătăcitor reprezenta cunoaşterea, care nu întotdeauna urma căile cele mai drepte. Şi-a dat seama că reprezenta căutarea, rătăcirea fără un anumit scop, dorinţa de mai mult aflată la baza călătoriei tînărului. A mai realizat că putea avea drept final întoarcerea la locul de unde cel care a pornit a crezut că pleacă pentru totdeauna, fără a şti că ceea ce căuta se găseşte chiar sub ochii lui. În acest fel a văzut că şi el, ca şi ceilalţi, căutaseră fără a găsi pînă la venirea lui Iisus; şi-a dat seama că la început şi el căuta, nevăzînd Adevărul aflat chiar alături; a realizat şi că finalul nu putea fi decît unul, şi anume viaţa pe lîngă Iisus, pentru Iisus.
Cu fruntea muncită de gînduri, îşi ascultă pentru cîteva clipe paşii răsunînd pe caldarîm, în timp ce amintirile îi năpădeau mintea. Îşi impuse să se întoarcă în prezent, să se gîndească la evenimentele recente.
Se gîndi totuşi că dacă el s-a găsit în această poziţie atunci cînd a venit Iisus, şi ceilalţi se găseau în situaţii asemănătoare. Şi nu-şi putea explica cum şi pentru ce unul dintre ei îl trădase pe Iisus, cu atît mai mult cu cît ştia cine este.
A început să se gîndească la ura observată la adresa lui Iisus şi a discipolilor lui, şi nu numai, ci chiar şi împotriva ascultătorilor lui. Nu cunoştea motivul acestei puternice rezistenţe faţă de predicile lui Iisus, faţă de cuvintele sale, care oricum ar fi fost şi oricui ar fi fost adresate, aveau un înţeles pentru oricine. Înţelegea foarte uşor motivele conducatorilor zilei, motivele pentru care Marii Preoţi nu-l doreau pe Iisus în Ierusalim şi nu numai; în cazul lor, era vorba de putere, nu mai era vorba de credinţă. Ceea ce doreau era păstrarea controlului asupra populaţiei; or, un astfel de om, atît de charismatic încît aduna mulţimile în jurul lui imediat ce spunea cîteva cuvinte, nu putea fi decît o ameninţare pentru ei. Bineînţeles că nu aveau de gînd să acţioneze pe alte căi decît cele religioase, spunînd că Iisus nu era decît un fals profet, un om cu aspiraţii meschine îndărătul cuvintelor spuse în faţa mulţimilor. Încerca să vadă relaţia dintre putere şi credinţă în rîndul Marilor Preoţi, să înţeleagă de ce puterea era mai importantă decît credinţa. Era limpede că arhiereii nu vor recunoaşte că Iisus era Mesia, că era fiul lui Dumnezeu; înţelegea foarte bine asta. Ce nu înţelegea deloc era faptul că dincolo de interesul în a-l recunoaşte drept Mesia pe Iisus, nu exista nici credinţa în venirea lui Mesia printre ei. A încercat să-şi explice de ce omul pe care îl puteau vedea, pe care îl aşteptau, conform scrierilor vechi, nu era identificat cu adevăratul Mesia, în ciuda atîtor numeroase semne.

NOAPTEA IUDEI - Petru (continuare)

Petru se puse în mişcare, abia reuşind să-şi stăpînească tremurul mîinilor, al picioarelor, al muşchilor feţei. Cu tot întunericul înconjurător, era în continuare stăpînit de frica pentru viaţa sa. Vag realiza că făcuse ceva ce n-ar fi trebuit să facă, însă panica era mult prea mare pentru a se gîndi mai departe la asta. Îl chinuia înnebunitor un gînd: să se îndepărteze cît mai repede. Picioarele au început să se mişte într-un ritm alert, menit să-l ducă cît mai departe în cît mai scurt timp. Din fericire, de cînd sosise în oraş cu Iisus începuse să cunoască Ierusalimul.
După ce a trecut de periculosul impas, mintea îi reveni, încet-încet, la Iisus. Nu ştia ce să facă, nu ştia cum ar fi putut să-l ajute pe Maestru. După ce Iisus fusese dus la templu, Petru a stat pe lîngă ziduri, încercînd să observe ce se întîmpla. Aşa îl putuse vedea pe unul dintre Marii Preoţi, pe Iosif din Arimatea, care nutrea un respect deosebit pentru Iisus, deşi bătrînul avea de aproape trei ori vîrsta Maestrului. Iosif îi făcuse un mic semn de aşteptare, însă Petru ştia că nu putea face prea multe în favoarea lui Iisus. Chiar dacă Iosif se dovedise a fi unul dintre cei mai deschişi şi mai receptivi dintre bătrîni la învăţăturile şi predicile lui Iisus, şi chiar dacă nu fusese singurul, mai existînd alţi cîţiva asemenea lui, majoritatea arhiereilor se situau pe o poziţie duşmănoasă faţă de Învăţător. Petru ştia că Iisus nu avea cum să scape din ghearele sinedriului, mai ales acum cînd bătrînii văzuseră ce poate face chiar în oraşul guvernat de ei, ba chiar şi în templu, şi se temeau de o reacţie ce ar fi putut fi stîrnită împotriva lor. Petru se gîndi că bătrînii se simţeau ameninţaţi pe bună dreptate, indiferent dacă credeau că Iisus este sau nu Mesia. Ceea ce îl îngrijora era gîndul că bătrînii probabil aveau să prezinte cazul romanilor, deloc în măsură să judece situaţia aşa cum era ea de fapt. Romanii erau în afara problemei; totuşi, dacă bătrînii aveau să meargă la ei, romanii aveau să o rezolve în stilul lor expeditiv, fără a-şi pune prea multe întrebări. Cu atît mai mult cu cît nu doreau noi dificultăţi într-o provincie atît de turbulentă, aşa cum se dovedise a fi Iudeea, unde de la un mic foc de paie se putea ajunge la rug…
Nu ştia unde erau ceilalţi ucenici ai lui Iisus şi fraţi ai lui. În tăvălugul evenimentelor fuseseră despărţiţi, nu numai de Maestru, ci şi unii de alţii. Petru a început să se gîndească dacă ar fi înţelept să se ducă în apropierea templului, pentru a mai afla cîte ceva. Şi-a dat seama însă că drumul putea prezenta tot atîtea pericole, ba chiar mai multe decît cel de pînă în acel moment, pentru că pe măsură ce s-ar fi apropiat de templu, ar fi putut fi recunoscut de alţi oameni ostili lui şi lui Iisus.
Se întrebă de unde exista această duşmănie faţă de Iisus, faţă de învăţăturile sale, faţă de discipolii lui … Nu a găsit nici un răspuns. Perioada petrecută lîngă Iisus îi ascuţise gîndirea, însă acum nu ajungea la nici un rezultat, oricît ar fi încercat să desluşească dedesubturile.
Şi-a adus aminte cum l-a privit el prima oară pe Iisus, atunci cînd sosise însoţit de fratele său Andrei în satul lor natal, Cafarnaum. L-a tratat cu asprimea cuvenită vorbei unui pescar trăind şi muncind din greu pentru a-şi cîştiga pîinea. Nu îi spuneau prea multe în acea vreme profeţii, predicile şi alte soiuri de lucruri pe care şi le închipuia că astfel de oameni trebuia să le spună. Ce era important pentru el în acele zile era cantitatea de peşte adunată pentru a-şi putea plăti taxele către vameş, omul pe care îl ura aproape mai mult decît pe romani; de asemenea, era important ca vremea să fie bună, pentru a putea ieşi în larg să pescuiască, furtuna sau vremea rea fiind duşmani la fel de răi ca şi cei de mai înainte; sănătatea lui, a nevestei şi a copiilor. Chipul blînd al Maestrului exprima multe, dar pe acea vreme ochiul lui Petru nu era încă format, cu toate că simţise ceva. Apoi urmase cearta cu Andrei, care parcă o luase razna. Şi momentul cînd, în cele din urmă, nu neapărat la insistenţele lui Andrei, ce poate nu l-ar fi convins, ci pentru imboldul calm din privirea străinului, cît şi din dorinţa de a-i arăta că pescuitul nu este o treabă atît de uşoară, acceptase să mai iasă o dată în larg. Deşi cu greu a fost convins să iasă în larg, cu mult mai greu ar fi putut fi convins că, datorită străinului, va prinde peşte. Şi-a adus aminte că la un moment dat l-a întrebat din priviri pe Andrei, dar fratele său nu i-a răspuns nimic, sau i-a răspuns printr-o privire aruncată străinului ce stătea liniştit în barcă. Şi-a adus aminte de asemenea că a ridicat din umeri a nepăsare, singurul lucru pe care considera că l-a pierdut fiind timpul irosit pentru a ajunge în larg. Şi apoi… apoi totul s-a schimbat, fiind întors de jos în sus de străinul din barca lui. Peştii alergau spre plase precum nişte peşti nebuni, dacă se putea spune aşa ceva despre peştii din Marea Galileii; în scurtă vreme, năvoadele erau pline, iar peştii erau pretutindeni, aproape că puteau fi prinşi cu mîna. Aşa ceva nu mai văzuse de cînd pescuia, şi pescuia de ceva ani buni, nelipsindu-i experienţa necesară găsirii unui banc de peşti. Barca lui veche era cu buza la nivelul apei datorită greutăţii peştelui aruncat peste punte.
Niciodată nu şi-a putut aminti cu siguranţă vorbele lui Iisus de atunci. Uimirea era prea mare pentru ca mintea lui de pescar să o poată cuprinde; nici măcar Andrei nu scotea un sunet, uitîndu-se cu ochii aţintiţi la peşte, la străin, la el … parcă era năuc. Aşa cum nu-şi putea aminti clar cuvintele maestrului lovindu-se de minţile lor împietrite cînd, aflaţi în mijlocul mării, îl zăriseră pe Iisus venind pe ape precum o nălucă, mergînd pe valuri aşa cum mergea el pe uliţele strîmte şi urît mirositoare ale Cafarnaumului.
La întoarcerea în sat lucrurile luaseră o nouă întorsătură; auzind de marea încărcătură de peşte, cel care aduna taxele de la întreg satul, unul dintre cei mai urîţi oameni din Cafarnaum, nu numai pentru că aduna banii pentru romani, ci şi pentru că se îmbogăţea pe seama semenilor săi, şi-a făcut apariţia în casa lui pentru a-i cere plata. Iute la mînie cum era, Petru a prins să strige către intrus să iasă din curtea lui; Iisus, aflat şi el acolo, s-a apropiat însă de noul venit şi i-a spus că ar dori să-i viziteze casa, chiar în acea seară. La auzul acestei dorinţe, nu numai Petru a fost intrigat, ci chiar şi discipolii de pînă atunci ai lui Iisus; fratele său, Andrei, chiar l-a întrebat dacă este bine să meargă în casa unui om pierdut, aşa cum era vameşul. Iisus a răspuns că el a venit pentru a merge în casele păcătoşilor. A mai spus că cei drepţi nu aveau nevoie de el, doar cei păcătoşi trebuiau văzuţi, acestora trebuia să le spună învăţăturile. Către seară, apropiindu-se timpul ca Iisus să se ducă la casa lui Levi, Andrei s-a rugat cu stăruinţă de Petru să meargă împreună cu el pentru a-l asculta pe Maestru, însă el s-a împotrivit. Nu-şi aducea aminte ce anume din el s-a împotrivit pentru început, faptul că pur şi simplu nu dorea să meargă pentru a nu fi ca ceilalţi, sau pentru că nu dorea să intre în casa unuia pe care îl ura, sau gîndul că băuse şi nu dorea să se arate în faţa lui Iisus astfel; sau poate doar ideea că viaţa lui era viaţa unui pescar umil din Cafarnaum, ce trebuia să-şi vadă de pescuitul lui, şi nu avea timp de atîtea vorbe. Cînd a ajuns şi el la casa lui Levi, l-a auzit pe Iisus povestind una dintre istorisirile aparent atît de uşor de înţeles, însă ale cărei sensuri ascunse urmau să se dezvăluie mult mai tîrziu, pentru fiecare dintre cei ce ascultau. Asta făcea ca povestirile lui Iisus să fie deosebite; se părea că ele aveau un singur înţeles pentru toată lumea. De fapt, povestirile aveau un alt tîlc pentru fiecare dintre ascultători, şi cu toţii aveau să descopere acel adevăr referitor chiar la ei. Îşi aducea bine aminte povestirea spusă atunci; era cea despre fiul rătăcitor reîntors la sînul familiei, după ce irosise averea moştenită de la tatăl său prin locuri pînă atunci neumblate de familia sa.

NOAPTEA IUDEI - Petru (continuare)

Feţele bărboase, luminate de ochi scăpărînd de furie se întoarseră spre el, de data asta cu hotărîre. În acel moment, un individ din gloată, uitîndu-se la el, a confirmat vorbele femeii. Auzi cuvintele clar, distinct, precum nişte săgeţi îndreptate spre el:
- “Şi tu eşti unul dintre ei”.
Şi-a dat seama că este pierdut, că nu-i mai rămînea nimic de făcut. Se pregătea să mai spună ceva, cînd a observat cum mulţimea de la margine era despicată în forţă. Reuşi să vadă uniformele romanilor, ce păreau a fi peste tot. Un grup de cîţiva soldaţi înarmaţi îşi făcea drum către centrul cercului format din mulţime, acolo unde se găsea el. Comandantul lor se apropie şi întrebă, cu o voce domoală, dar fermă:
- Ce se întîmplă aici? Ce este cu larma asta? Ce vreţi să faceţi?
Înainte ca cineva să apuce să scoată o vorba, femeia care pînă atunci ţipa a început să vorbească:
- Nu se întîmplă nimic rău, centurionule. Iată, omul ăsta este unul dintre ucenicii lui Iisus, şi eu l-am recunoscut…
Romanul şi-a îndreptat privirea spre Petru şi l-a întrebat, întrerupînd-o:
- Este adevărat ce zice femeia asta?
Răspunsul a venit aproape imediat:
- Nu este adevărat! Femeia asta nu mă cunoaşte. Poate a văzut pe cineva care să semene cu mine pe lîngă acest Iisus. Eu nici măcar nu-l cunosc, nici nu ştiu cine este…
Femeia a sărit ca arsă:
- Minte! Minte şi acum, centurionule! Te minte şi pe tine, aşa cum ne-a minţit şi pe noi…
Cuvintele ei au fost întărite de mormăiturile mulţimii; un bărbat, apropiindu-se şi el, a spus:
- “Într-adevăr omul acesta era cu el, căci este şi el galileean”.
- Vezi?! Vezi, soldatule? Ţi-am spus că minte!
Vocea guralivei, adăugîndu-se celorlalte, atinsese deja tonalităţi înalte, aproape isterice, aceasta ţipînd şi gesticulînd violent chiar lîngă faţa soldatului, pentru a se face înţeleasă şi crezută.
- Gura, femeie! spuse romanul pe un ton răstit, iritat de ţipetele răsunîndu-i direct în urechi.
Spre norocul lui Petru, armata romană reprezenta în continuare o lume a elementului masculin. Soldatul părea mai înclinat să-l asculte pe el decît pe femeia ajunsă aproape în pragul unei crize de nervi datorită faptului că nu era băgată în seamă.
- Spune omule, este adevărat ce spun? Să ştii că putem verifica dacă zici adevărul, şi te va costa dacă ne minţi!
- Nu spun minciuni… nu cunosc pe omul acesta, Iisus… Pentru a fi mai convingător, Petru se uită direct la bărbatul care spusese că-l recunoaşte, şi îi zise:
- “Omule, nu ştiu ce zici”. Repede, revenind cu privirea la roman, continuă:
- Se-nşală! Nici măcar nu ştiu despre cine este vorba. Eu sunt pescar din Cafarnaum, şi-am venit aici cu treburi, nu am eu timp de alte probleme. Eu nu zic că femeia nu a văzut pesemne pe cineva să-mi semene pe lîngă acest Iisus, nu zic că minte. Spun numai că acela nu sunt eu, ci altul care seamănă cu mine.
- Deci, de unde spui că eşti?
- Din Cafarnaum.
- Şi ce faci acolo?
- Sunt pescar, centurionule, aşa cum ţi-am spus mai devreme.
- Şi zici c-ai venit aici cu treburi?
- Da, centurionule, cu treburi am venit. Vocea lui Petru parcă a tremurat puţin, însă insesizabil.
- Deci, nu-l cunoşti pe Iisus?
- Nu-l cunosc pe acest om. Nu l-am întîlnit niciodată în viaţa mea pînă acum, nici măcar nu ştiu despre cine este vorba.
- Minţi, bărbosu…! dădu femeia să zică din nou, în asentimentul mulţimii oarecum nesatisfăcută de faptul că pierduse un prilej de a-şi manifesta ura împotriva celor de lîngă Iisus.
- Gura, femeie, am spus odată! se răsti romanul pe dată, cu un ton ce nu mai admitea replică. Şi tu, nu mai umbla noaptea pe străzi, spuse pe un ton mai puţin tare, adresîndu-se lui Petru. Vezi-ţi de treburi, însă pe lumina zilei, ca să nu te mai ia lumea drept altcineva. Uite, în seara asta ai avut noroc c-am trecut noi pe aici. Aşa este, oameni buni. Numai armata romană este în stare să pună ordine în oraşul ăsta al vostru, unde numai Jupiter ştie cine este profet, preot, sau mai ştiu eu ce… Aşa că ar trebui să ne mulţumiţi că nu vă lăsăm să vă pierdeţi cumpetele şi să faceţi ceva ce după aceea aţi regreta. Haide, toată lumea acasă!, conchise romanul pe un ton ce se dorea împăciuitor şi egal, privirea rotindu-i-se de la unul la altul, sfredelindu-i. La spusele lui se adăugaseră şi murmurele camarazilor săi, plictisiţi de atîta vorbărie şi parcă dornici de a face ceva mişcare …

- Mulţumesc, a reuşit Petru să îngaime. Nu este vina mea … a mai încercat să spună, însă soldatul, nerăbdator, l-a întrerupt.
- Bine, bine, hai du-te şi gîndeşte-te la armata lui Cezar cînd ţi se va cere un serviciu. Hai, acum du-te!
- La revedere, centurionule!

NOAPTEA IUDEI - Petru (continuare)

A continuat să meargă fără nici o direcţie, apropiindu-se din ce în ce mai mult de oameni, fără să fie conştient că le căuta compania, de asemenea fără să-şi dea seama că asta putea reprezenta un incovenient în situaţia lui. Mergea printr-o mică piaţă, scormonind cu privirea după cineva cunoscut; la un moment dat, a văzut cum o femeie trupeşă, desprinzîndu-se dintr-un grup de oameni, îl priveşte cu atenţie. Nu ştia ce să facă; faţa femeii era în semiîntuneric, el neputînd distinge atitudinea ei. Nu ştia dacă să se apropie sau nu; a devenit însă clar că nu mai era nevoie ca el să ia o hotărîre, pentru că femeia o luase înaintea lui. Aceasta arăta spre el cu semne sacadate, indicîndu-l celor din jurul ei, ce se îndreptau deja spre el.

- Este unul dintre ei, ştiu sigur, spunea femeia pe un ton foarte agitat, arătîndu-l cu semne violente ale mîinii. Eu nu mă înşel niciodată! Recunosc întotdeauna un ticălos, mai ales unul de teapa ăstuia. Este unul dintre cei care au mers cu Nazarineanul, vă asigur… Puneţi mîna pe el!

În cîteva secunde, se trezi înconjurat de cîţiva oameni, cu figuri deloc prietenoase, privirile acestora neprevestind nimic bun pentru el. Femeia corpolentă continua să strige :

- Pune mîna pe el! L-am văzut, ştiu sigur că este unul de-ai Nazarineanului; eu nu mă-nşel niciodată!

Ecourile primelor strigăte răsunau încă, iar el era deja înconjurat de mulţimea forfotind nemulţumită. Mîini aspre îl apucară; a început să fie scuturat, aruncat dintr-o parte în alta. Crîmpeie de figuri îi apăreau în faţa ochilor, neputîndu-şi stabili privirea asupra uneia singure, poziţia sa fiind schimbată imediat, în urma îmbrînciturilor şi a ghionturilor. Figurile nu mai puteau fi distinse; tot ceea ce vedea erau ochii plini de o mînie animalică, bărbile şi mîinile-căngi apucîndu-l. Simţea că nu mai poate rezista mult; a încercat să se elibereze, însă în zadar, puterile sale fiind depăşite de cele înzecite ale oamenilor din jurul lui. I s-a părut că aude întrebări, că aceste întrebări îi sunt adresate lui, însă în buimăceala sa nu reuşea să le înţeleagă.

- Eşti de-ai lui? Ai venit cu Nazarineanul?
- Spune odată, nemernicule, eşti venit cu el?
- De ce nu vorbeşti? Vorbeşte odată, eşti dintre-ai lui Iisus?

Întrebările se pierdeau în aer, în timp ce mînia mulţimii devenea din ce în ce mai violentă. Ştia că trebuie să răspundă, însă în continuare nu înţelegea. Vedea buzele mişcîndu-se ameninţător de aproape de capul său, cuvintele îi bubuiau în urechi, fără de înţeles însă. Auzi, printre strigătele şi vociferările celor care-l îmbrînceau, vocea ridicată a femeii, spunînd:

- “Şi omul acesta era cu el”.

Brusc, fără a se gîndi, a început să strige:

- Nu! Strigătul răzbătu chiar şi prin vacarmul din jurul lui, creînd pentru o clipă linişte. Profitînd de momentul de acalmie, mai strigă încă o dată din răsputeri:

- Nu sunt cu Iisus! Nu sunt!

Aţintindu-şi privirea asupra femeii, ca şi cum ar fi vrut să o convingă pe ea mai întîi, Petru spuse:

- “Femeie, nu-l cunosc”. Apoi, întorcîndu-se către ceilalţi, continuă, spunînd:
- Femeia asta nu ştie ce vorbeşte, ascultaţi-mă pe mine! Nu-l cunosc pe Iisus! Nu l-am văzut niciodată. Nu sunt dintre ai lui!

Această tiradă de cuvinte ieşi dintr-o singură răsuflare, fără a le mai da loc şi agresorilor să mai spună ceva. Pentru moment, păru că a cîştigat, că a reuşit să-i convingă. Mulţimea se oprise, parcă neştiind ce să facă. Mîinile mulţimii, cîteva secunde mai înainte cîrlige şi căngi îndreptate spre el, atîrnau în poziţii nefireşti. Ecoul cuvintelor sale părea să ţină mulţimea în loc, în nemişcare. Însă, după cîteva momente de linişte, femeia, uitîndu-se în jurul ei, începu să strige din nou:

- Minte! Nu-l credeţi, pentru că minte! Ştiu sigur că este dintre cei veniţi cu Iisus, l-am văzut lîngă el. Credeţi-mă pe mine, nu pe el! Eu ştiu ce vorbesc, nu este aşa cum zice el, să-şi ascundă vinovăţia. Pe mine mă cunoaşteţi cu toţii! Cine-l cunoaşte pe el? Hai, răspundeţi-mi! Nimeni! Atunci cum de-l credeţi pe el, pe un străin, şi nu-mi daţi crezare mie?

NOAPTEA IUDEI - Petru (continuare)

În acele momente, tot ce-şi dorea era să îl aibă în faţă încă o dată pe trădător; dorinţa răzbunării era atît de voluptoasă, încît devenea palpabilă în aerul din jurul său.

Se strădui totuşi să-şi dea seama ce anume îl determinase pe Iuda să facă ceea ce a făcut. Nimic din atitudinea lui de pînă în acea seară nu arătase că ar fi fost capabil de un asemenea act; de fapt, a realizat că Iuda fusese la fel de devotat Maestrului ca toţi ceilalţi. Căuta motivele ce l-ar fi putut îndemna pe el la trădarea lui Iisus. Îşi dădu seama că nu putea gîndi aşa cum o făcuse Iuda, ci că putea privi lucrurile numai din punctul său de vedere. Astfel, a încercat să vadă motivele ce l-ar fi determinat pe el însuşi să-l trădeze pe Iisus, dacă ar fi putut exista astfel de motive. A rămas aşa un timp, adîncit în gînduri ce păreau a nu avea o finalitate posibilă. Şi-a dat seama că nu a găsit nici un motiv care să ducă la o trădare; în acelaşi timp însă, a realizat că motivele ce nu erau valabile pentru el nu erau valabile nici pentru ceilalţi, că ceea ce el nu ar fi făcut, nici ceilalţi n-ar fi făcut. Atunci, ce motiv stătea în spatele actiunii lui Iuda? Oricît încerca, nu putea să-şi explice; nici o constrîngere nu părea suficient de puternică pentru a-l face pe unul dintre discipolii lui Iisus să-l vîndă. El şi-ar fi dat chiar şi viaţa pentru Iisus; de ce tovarăşii săi n-ar fi făcut acelaşi lucru?

Furia îi trecuse; era totuşi la fel de chinuit, de data asta de întrebările cărora nu le putea găsi un răspuns. Într-un tîrziu, a renunţat să se mai gîndească la ele.

În faţa ochilor i-au apărut momentele de groază ale luării lui Iisus de către soldaţii templului; îşi aduse aminte şi vorbele Învaţătorului, anume că aici avea să ia sfîrşit călătoria sa. Aceasta însemna că Iisus nu avea să scape; însemna că nu dorea să scape, pentru că aşa cum el o spusese, pentru asta venise.

Însemna şi că nu va mai avea niciodată ocazia de a-l mai vedea. Nu ştia ce să facă; în interiorul lui se năştea o dorinţă absurdă. Îşi dori cu ardoare, pentru prima oară de cînd mersese alături de Iisus, ca el să se fi înşelat; chiar a încercat să se roage, implorînd Tatăl să-l cruţe pe Fiu. Puţin îi păsa dacă asta însemna că Dumnezeu nu s-ar mai fi împăcat cu lumea. Dacă cel mai curat dintre oameni avea o astfel de soartă, atunci omenirea nu merita să fie reconciliată cu Tatăl ceresc şi îşi merita soarta. De ce trebuia ca Iisus să realizeze acest lucru? De ce trebuia ca el să se sacrifice? Un altul s-ar fi sacrificat pentru asta? El însuşi, ar fi fost el capabil să se sacrifice, chiar dacă ar fi ştiut care era semnificaţia unui asemenea sacrificiu?

Scurgerea timpului devenise acum un fapt inexorabil. Nu observase asta atîta vreme cît fusese în apropierea maestrului, însă acum timpul curgea în defavoarea lor. Cu întrebările încă vuind asurzitor înlăuntrul său, a încercat să se ridice şi să păşească. L-a cuprins uimirea văzînd cît de sfîrşit se simţea, cît de greu îi era să meargă. Nu ştia în ce moment al nopţii s-a aşezat pe pietrele reci, la fel cum nu ştia nici în ce moment se ridicase. Nu ştia nici ce trebuia făcut pentru a-l ajuta pe Maestru; nu ştia nimic în acele momente, cu excepţia faptului că Iisus se găsea în mîinile Marilor Preoţi, iar asta nu însemna nimic bun.

Totuşi, îşi spuse, el şi-ar fi dat viaţa pentu Iisus; mai ştia că niciodată nu l-ar fi trădat, aşa cum făcuse Iuda, indiferent de circumstanţele în care s-ar fi găsit… Continuînd să-şi repete în gînd jurămintele facute, mergea către centrul oraşului, dîndu-şi seama, datorită mulţimii viermuind pe uliţele înguste însă puternic luminate, că se apropia de templu. Nu avea o ţintă bine stabilită de urmat; drumul ducea către templu, însă nu era nimic de făcut acolo. La un moment dat începu să se întrebe ce face, încotro se îndreaptă; nu ştia nimic de prietenii săi, şi ar fi vrut să fie cu ei. O dată în plus, observă rezultatele şederii sale pe lîngă Iisus; dacă înainte era un om taciturn, morocănos, retras, acum acel om nu mai exista. Se obişnuise cu compania celorlalţi, prezenţa lui lîngă Iisus devenise un fapt cotidian; se obişnuise cu comunicarea dintre el şi tovarăşii lui, dintre Maestru şi ucenici, chiar dacă consta mai ales în învăţături, şi mai puţin în comunicare directă. Simţea însă că acea comunicare cu el era deplină, altfel decît cea normală, plină de neînţeles, încă purtată de ei. Într-o singură vorbă de-a lui se găseau zile de dialog; realiza încă o dată un “mister”, anume că cele spuse de Maestru păreau atît de simple la prima vedere, încît oricine era îndreptăţit să spună că a înţeles. Lucrurile nu stăteau deloc aşa; ele îşi dezvăluiau adevăratul sens mai tîrziu, şi nu pentru că aşa ar fi vrut Iisus. Se părea că ei nu reuşeau să-l înţeleagă pe deplin; nu odată i se întîmplase chiar lui să se întoarcă asupra unor cuvinte ale Maestrului şi să găsească mereu noi tîlcuri acolo, noi sensuri ascunse vederii sale interioare, deşi totul păruse atît de clar pînă atunci.

NOAPTEA IUDEI - Petru

Petru

Vuietul se auzea de pretutindeni; ochii îi căutau fără să vrea puncte de sprijin, parcă intuind că nu mai putea decide singur şi că avea nevoie de ajutor. Nu se gîndea la nimic concret; îşi aducea vag aminte că fusese lîngă templu, atunci cînd marii preoţi intraseră înăuntru pentru a dezbate. După acel moment însă, în memoria sa exista un gol, pînă la clipa cînd devenise conştient că se plimba pe străzi, fără a avea nici un scop, fără a şti unde vrea să meargă. Gîndurile îi alergau nebuneşte; îşi aducea aminte frînturi de discuţii, întrebări ce apăreau şi dispăreau, însă cea esenţială, pe care o aştepta, nu se lăsa extrasă din noian.

Continua să meargă fără ţintă, în mod conştient evitînd locurile aglomerate, fără a fi sigur ce anume dicta această atitudine. De data asta nu felul său de a fi era de vină, nu faptul că-i plăcea să fie singur îl îndepărta de oameni, ci ceva mai profund; ceva îi spunea că trebuie să evite contactul cu oamenii. Oraşul îşi ducea viaţa lui obişnuită, poate puţin mai agitată datorită evenimentelor recente. De aceea oamenii stăteau pînă tîrziu lîngă focuri, pentru a-şi povesti unul altuia propriile versiuni ale evenimentelor, atenţionîndu-şi vecinii că ei spuseseră de la bun început ce se va întîmpla. Pe măsură ce mergea, mişcarea monotonă a picioarelor, ritmul acestora l-a făcut să nu se mai uite pe unde păşea, lăsîndu-şi gîndurile slobode. Nu se gîndea în mod neapărat la ceva anume, mintea fiindu-i frămîntată în continuare de întrebări. Una dintre ele, şi poate cea mai arzătoare, era un “de ce” sfîşiindu-i gîtul. Se întreba cum de cineva a putut face acel lucru; se întreba cum a fost posibil ca un apropiat al lui Iisus să-l trădeze. Mintea sa lucra în cerc, căutînd răspunsuri la întrebări al căror răspuns nu era în măsură să-l dea; nu ştia dacă cineva ar fi fost în stare să le ofere.

Ajungea în tot mai multe impasuri, iar mînia resimţită la început pornea să clocotească din nou în interiorul său. Sentimentul devenea din ce în ce mai cuprinzator, devenea atotputernic, simţea că avea să explodeze. Avea nevoie de ceva, de cineva asupra căruia să-şi descarce mînia şi frustrarea. Uitîndu-se în jurul său, şi-a dat seama că nu ştia în ce parte a oraşului se afla; de asemenea, a putut observa că este cît de cît singur. Mersese fără nici o ţintă, şi astfel trecuse dincolo de străzile încă populate tîrziu în noapte. Puţinii trecători întîlniţi păreau grăbiţi, neinteresaţi în a intra în vorba cu el.

- Blestemat să fie!, izbucni cu toată puterea. Mînia mocnind în el i se aduna în pumni, în braţele ce deveneau grele, ca de fier, în muşchii picioarelor, atît de încordaţi încît simţi că tremura şi că trebuia să se aşeze. Nu putea să se mai menţină drept; datorită intensităţii furiei, a început să se simtă vlăguit.

Încet, s-a aşezat, cu corpul încordat precum un arc. În acele momente, imaginea lui Iuda îi reveni în faţa ochilor; mîinile şi pumnii i s-au strîns spasmodic, convulsiv. Din gît i se auzeau sunete guturale, înăbuşite. Oricît a încercat să se calmeze, ştia că nu putea reuşi. Lăsă astfel furia să-l copleşească, dîndu-şi seama că era singurul lucru pe care îl putea face, pentru a ieşi din acea stare. Simţea că se sufoca, ştia că trebuia să se elibereze de povară.

Încerca să se gîndească la posibilităţile Maestrului, şi îşi dădu seama că nu erau foarte multe. Marii Preoţi nu puteau şi nu doreau să recunoască adevărul; interesul lor era să scape de intrusul nedorit. Iar pentru asta s-au folosit de unul dintre ai lui, unul capabil de trădare. Violenţa latentă, de atît timp în interiorul lui, răbufni în cele din urmă, într-un strigăt asurzitor:

- Cum ai putut, Iudă?

NOAPTEA IUDEI - Iuda (continuare)

O altă explicaţie extrasă din scrisele Bibliei, evident neputînd fi probată decît cu alte surse din “cartea cărţilor” este cea potrivit căreia Iuda s-a folosit de la bun început de Iisus. Ea ar putea stîrni amuzamentul unora, însă nu am dat-o eu, ci freneticii cititori ai Bibliei. Întrebarea este: poate fi un om precum Iisus folosit de un altul? Aş vrea ca cineva să demonstreze asta, fără a recurge din două în două vorbe la scrierea biblică. Şi dacă se doreşte o demonstraţie, ar fi interesant ca ea să plece de la faptul că Iisus era preştient. Pentru că el cunoaşte intenţiile lui Iuda, lucru ce nu poate fi spus şi despre cel din urmă. Iar dacă intenţiile îi sunt cunoscute lui Iisus, cum ar putea fi el folosit? Mai degrabă el se foloseşte de Iuda…

Soluţiile apostolilor, de a-l identifica pe Iuda drept trădător şi de relevare a intenţiilor sale mîrşave sunt logice, din punctul lor de vedere. Însă ei pornesc – ca toţi ceilalţi creştini, de altfel – la o demonstraţie în sens invers, de la efect la cauză. Scutiţi-mă de întrebări tîmpite de genul “… de unde ştii tu care este cauza şi care efectul?”. Poate că nu ştiu… Ceea ce ştiu însă şi ceilalţi nu par a şti, sau dacă ştiu nu vor să ia în discuţie, este că nu există o singură versiune a unei probleme. Întotdeauna există mai multe, si toate trebuie luate în considerare, chiar şi cele mai nebuneşti, pînă la demonstrarea invalidităţii lor. Deci, dacă argumentaţia potrivit căreia Iuda, individ cu intenţii meschine, uşor de folosit de către Diavol, care de altfel a şi intrat în el pentru a-şi desăvîrşi lucrarea, reprezintă doar o variantă a acestei probleme, unde sunt celelalte variante? Dar dacă varianta propusă în virtutea unui raţionament pornit în contra sensului său nu este cea validă? Dacă există şi o altă explicaţie? Dacă da, nimeni nu pare că s-a obosit să o caute prea mult.

Să mai vorbim puţin despre personajul negativ Iuda: un individ atît de lipsit de scrupule, încît nu-i pasă de cel lîngă care trăieşte, un individ atît de meschin încît se foloseşte de un altul, bun prin definiţie – este, desigur, vorba despre Iisus – un individ căruia nu-i pasă de nimeni şi de nimic, cu excepţia lui. Toată perioada trăită lîngă Iisus nu a învăţat nimic, nu a fost cîtuşi de puţin maleabil la învăţăturile lui Iisus, nu a devenit un ins mai bun, ci a rămas statornicit pe aceeaşi veşnică poziţie de individ rău, malefic, interesat numai de persoana lui. Toate bune şi frumoase pînă aici, nu? Întrebarea mea, solicitînd un răspuns logic şi nu unul în dodii creştine, este: cum se face că un astfel de om, insensibil, nevăzînd nimic altceva decît propriul interes în tot ceea ce face, căruia nu-i pasă de nimeni cu excepţia persoanei sale, interesat numai în obţinerea satisfacţiilor personale, cu alte cuvinte, un răufăcător înnăscut, un trădător pentru care nimeni şi nimic nu prezintă valoare, ajunge să se căiască în urma faptelor sale, nici măcar ieşite din comunul existenţei sale? Cum devine chinuit de o ultimă faptă abjectă? Din moment ce Iuda se foloseşte de Iisus, din moment ce toată viaţa lui este o trădare, atunci cum dracu’ poate să ajungă să simtă remuşcări şi să se mai şi spînzure? Poate că modul meu de a percepe lucrurile este sucit, este posibil… dar parcă totuşi este mai logic decît cel în care este perceput Iuda.

Ce nu înţeleg este cum poate cineva crede ca un individ presupus a nu cunoaşte ce înseamnă remuşcare, un individ viciat şi înveterat în samavolnicie, ajunge, după un scurt proces de conştiinţă – care unde mai pui, apare brusc, peste noapte, pînă atunci nici măcar trecîndu-i prin cap aşa ceva – să se considere a fi un bicisnic, care nu mai merită să trăiască şi astfel îşi pune capăt zilelor.

Potrivit credinţei înstăpînite în creştinism, Iuda era un trădător şi un nemernic de la bun început. O bună întrebare ar fi cum a putut Iisus să accepte în jurul său un astfel de individ? Întrebare aparent fără un răspuns logic, însă în acest caz putem accepta premisa că Iisus era Iisus, că modul şi felul său de a gîndi era unic şi nu avem cum să ne dăm seama de motivele ce l-au determinat să accepte un asemenea om printre discipolii săi. Sau … ne gîndim că Iisus avea nevoie de Iuda.

NOAPTEA IUDEI - Noaptea

Noaptea

Nu ştiu dacă am să reuşesc în demersul meu, nu ştiu dacă scrisele mele îşi vor atinge, într-un final, scopul. Ce doresc? Prezentarea unuia dintre cele mai urîte personaje din istoria religioasă a omenirii, mai bine zis a unei părţi din această omenire, într-o altă lumină. A încerca să-l prezint pe Iuda ca fiind altfel decît aşa cum este el perceput în mentalul tradiţional şi chiar modern este un lucru greu de făcut, dar necesar – cel puţin din punctul meu de vedere. Evident, cu această ocazie o să-mi ascut dinţii şi asupra altor aspecte ce mă irită în toată problema asta cu religia creştină. Mai vreau, de fapt ar trebui să spun că sper ca măcar un singur cititor să deschidă ochii mai larg. Dacă voi reuşi asta, nimic nu a fost în zadar, şi totul va fi răsplătit.

Creştinismul vizat este – trebuie să fie – cel dezvoltat pe filiera lui Pavel şi a urmaşilor săi. Desigur, varianta ebionită, ca şi altele, se vor regăsi în unele dintre rîndurile de mai jos, însă nu reprezintă calea ce o voi urma în raţionamentele mele. Mi se pare mai uşor de demonstrat, ca şi de înţeles, invaliditatea argumentelor folosite in Biblie. Asta poate şi pentru că este mai facil să demolez o teorie şchioapă, decît să construiesc una căreia îi vor fi căutate lacune, pentru a se spune că nu se susţine. De altfel, ebioniţii au fost deja catalogaţi drept “eretici” de multă vreme…

Iuda: genul de om inextricabil legat de personajul ce i-a adus reputaţia postumă de care se bucură, chiar dacă este una dintre cele mai negative. În cîteva cazuri am fost tentat să văd în Iuda o fiinţă total diferită de ceilalţi – lucru care în mod sigur poate fi probat, indiferent din ce punct de vedere, negativ sau pozitiv, privim lucrurile. Faptul că Iuda a fost şi va rămîne o figură importantă în religia creştină nu i se datorează lui, ci lui Iisus, asupra lui Iuda răsfrîngîndu-se de fapt faima celui din urmă. Cu toate astea, şi Iuda are un rol major în derularea evenimentelor.

Aş fi vrut să cunosc aspectul fizic al lui Iuda, în special cel facial. Cred că mi-ar fi spus multe; inexistenţa unei descrieri detaliate a figurilor cuprinse în cadrul acestor evenimente constituie, cel puţin pentru mine, o problemă, un handicap. Mă gîndesc la o teorie foarte la modă ceva vreme în trecut, anume cea a “omului criminal”. Chiar dacă punctul de pornire era eronat, ea prezintă totuşi o oarecare validitate. Sunt sigur că faţa unui individ creditat cu trădarea unei fiinţe excepţionale, aşa cum a fost Iisus, trebuie să fi fost extrem de expresivă. Să ne amintim doar că pictorii, abordînd figura lui Iuda, au creat o imagine cu trăsături negative accentuate, în vreme ce imaginea lui Iisus este una de o mare caldură umană.

În acelaşi timp, genul de om reprezentat de Iuda nu rămîne niciodată în memoria colectivă dacă nu este legat de un personaj de excepţie. Altfel spus, acest lucru înseamnă că un asemenea individ nu are nici un fel de viaţă fără de cea insuflată de personajul în jurul căruia orbitează. Iată o primă întrebare la care nu pare să existe decît un singur răspuns valid. Ar fi putut Iuda să existe fără Iisus? Dar şi următoarea întrebare este la fel de dificilă: ar fi putut Iisus să existe fără Iuda?

Viaţa în jurul unui astfel de personaj excepţional este dificilă. Cu toate astea, este una plină; nu ştiu ce fel de emoţii, ce fel de gînduri implică, însă sunt sigur că printre ele nu se găseşte rutina ce caracterizează, cel puţin de la o anumită vîrstă, existenţa majorităţii fiinţelor umane. Ceea ce vreau să spun este că nu poţi trăi lîngă o astfel de persoană şi apoi să o îndepărtezi printr-un act de voinţă proprie; este ca şi cum ţi-ai îndepărta singura şansă de a trăi cu adevărat, de a şti cu adevărat. Din punct de vedere logic, o astfel de acţiune nu îşi are locul. Mergînd mai departe pe firul raţionamentului, putem privi acţiunea lui Iuda din mai multe unghiuri: fie a făcut-o din inconştienţă, fie logica acestei acţiuni este o alta, fie încă nu înţelegem fapta lui, fie îi aducem iarăşi în discuţie pe ebioniţi, fie … Întotdeauna mi-a displăcut mentalul aristotelic, oscilînd doar între da-nu, alb-negru, bine-rău, limitînd toate opţiunile la doar două; trebuie să fie, şi sunt, mai multe …

Prima variantă a fost cea mai seducătoare, fiind de altfel folosită pentru a exemplifica o anume simbolistică. De altfel, se găseşte în strînsă legătură cu cele de mai sus; pentru că trădarea nu avea cum să fie explicată printr-o argumentaţie logică, datorită simplului motiv că la prima vedere ea nu există, acţiunea în sine părînd lipsită de orice raţiune, a fost preferată varianta subliniind acţiunea ilogică, iresponsabilă, inconştientă. Astfel, motivaţia dată acţiunii lui Iuda a fost că s-a lăsat ispitit, că Satan l-a determinat să facă ceea ce a făcut. Este o explicaţie, validă pentru o anumită perioadă, ce se susţine prin prisma neverosimilităţii unei asemenea acţiuni. Dacă, logic vorbind, un om nu putea face ce a făcut Iuda, atunci trebuie să se iasă puţin din acest contextul uman. Ce alt context exista? Alterul divin, desigur, indiferent dacă este bun sau rău. Iuda este dezumanizat la un anumit moment dat, pentru că el de fapt devine Satan, demonul punînd stăpînire pe mentalul omului Iuda şi determinîndu-l să comită abominabila sa trădare. Explicaţia era mult prea la îndemînă pentru a putea fi omisă. Problema constă în faptul că este o explicaţie prea raţională pentru o acţiune iraţională, deşi aş putea spune în acelaşi timp că este o explicaţie ilogică pentru o acţiune ilogică.

NOAPTEA IUDEI - Iuda (continuare)

Uscăciunea din gît şi gură nu-i permitea nici măcar articularea unui singur cuvînt. Se găsea la picioarele propriei imagini, la rîndul ei aflată în faţa Maestrului. Se privea însă cu alţi ochi, se vedea într-o altă postură. Figura sa începea să se schimbe, să capete trăsături mai întîi nedefinite dar apoi clar conturate, trăsături pe care nu le recunoştea, însă în mod paradoxal ştia că-i aparţin. Imaginea îi apărea acum deformată, schimonosită, o vedenie hîdă, cu care se identifica, însă toată fiinţa sa refuza identificarea. Încerca să şteargă din faţa ochilor această figură, cînd la un moment dat a observat că era străbătută de pîrîiaşe de apă, contribuind mai mult la deformarea ei, împărţind-o în părţi groteşti, ce deveneau independente, alcătuind însă în continuare un tot inspirîndu-i groază. Îşi duse mîinile la ochi şi în acel moment a simţit, odată cu atingerea degetelor, că întreaga faţă îi era umedă, brăzdată de lacrimi.

A început să clatine violent din cap şi să-şi şteargă faţa cu mîneca. Scuturîndu-se ca de o grea povară, s-a ridicat în picioare, strîngînd în mînă punguţa ce căpătase o greutate dincolo de materialitatea sa. Se uită îndelung la pungă, cu o privire lipsită de substanţă, lipsită de orice. Se simţea pustiit, golit de gînduri şi de interior. Trecuse vreme îndelungată de cînd nu mai încercase o asemenea senzaţie. Îşi aducea aminte că se mai simţise aşa, că mai încercase astfel de stări de nenumărate ori, înainte vreme, înainte de a i se alătura lui Iisus. După ce devenise discipolul lui, viaţa sa devenise deodată plină. Parcă în urma acelei zile viaţa sa devenise alta, căpătase un sens pînă atunci niciodată atins. De altfel, acesta nu fusese un motiv minor cînd hotărîse să i se alăture lui Iisus. Ştia că se va simţi mai împlinit, ştia că viaţa sa avea să se desfăşoare în jurul lui.Acum însă, cînd Maestrul era departe de el, şi tocmai datorită lui, acum cînd nu mai avea posibilitatea să-l vadă, cînd nu mai putea fi lîngă el, totul i se părea fără nici un rost. Nimic nu mai avea sens, nimic nu mai merita atenţie.

"Ce rost am eu fără tine?”, se întrebă. După ce şi-a pus întrebarea, a început să înţeleagă adevăratele ei implicaţii. Înţelese că viaţa sa nu a avut niciun scop înainte de a-l fi întîlnit pe Iisus. Aşa şi-a dat seama că din nou viaţa sa nu mai avea vreun rost. Nu mai cunoştea nicio realitate, după ce avusese certitudinea singurei realităţi; nu mai putea avea niciun ideal, după ce el însuşi l-a înlăturat pe cel care i se arătase; nu mai putea avea nicio viaţă, după ce refuzase viaţa însăşi. Simţea cum gîndurile îi devin deodată incandescente, apăsîndu-l precum o povară de foc, însutit mai grea decît oricare alta suportată anterior. Nu putea scăpa de sine, nu putea scăpa de gîndurile ce îl înconjurau precum un cerc de fier. Acestea deveneau cînd confuze, cînd clare precum cristalul, deveneau torturi, manifestîndu-se prin durerea ce îl împingea către limitele insuportabile şi chinuitoare ale suferinţei. Povara existenţei fără Iisus devenea insuportabilă, după ce ştiuse, după ce se aflase aproape, după ce, în cele din urmă, gasise un rost vieţii sale. Întrebările deveneau din ce în ce mai rascolitoare. “Acesta a fost scopul vieţii mele?” Nu putea crede aşa ceva; îşi dori să fie măcar atît de lucid încît să distingă realitatea de ceea ce nu era adevărat. În acele momente a devenit conştient de faptul că voia să se scuze, şi-a dat seama că încerca să se disculpe în faţa propriei sale conştiinţe. Gîndurile i se învălmăşeau într-un cerc vicios; pe de o parte ştia care fuseseră intenţiile sale, ştia ce dorise şi sperase să facă; pe de alta, devenea însă din ce în ce mai nesigur. Începu să caute substraturi ale acţiunilor sale, în acelaşi timp căutînd orice explicaţii ascunse. “Am fost ispitit? Nu, doar caut scuze. Însă este ca şi cum aş încerca să mă mint pe mine. Poate că doresc să mă mint, poate că vreau să cred ceea ce-mi convine. Dar nu, nu … Ştiu foarte bine ce-am făcut, ştiu foarte bine ce s-a întîmplat. Şi totul s-a întîmplat datorită mie. Dar acum, de ce am dubii? De ce mă întorc asupra celor făcute? Mi-au spus că l-am trădat… Sunt sigur că ceilalţi au aceeaşi părere. Cum de nu înţeleg că nu l-aş putea trăda? Aşa cum nici ei nu ar putea-o face… Însă eu l-am dat pe Învăţător pe mîna bătrînilor, datorită mie este el acum închis. Tot ce am vrut a fost ca ei să-l cunoască, să-l recunoască drept cine este. Am ales oare calea greşită? Doamne, îmi pierd minţile, îşi spuse, simţindu-şi capul supus unei presiuni enorme. Doamne, de ce m-ai lăsat să fac asta? Sau poate ... am fost ispitit? Poate Diavolul şi-a desăvîrşit lucrarea prin mine nevolnicul ... Nu, îşi spuse în continuare, n-am fost ispitit. Eu şi numai eu am gîndit ce-am făcut. Eu am vorbit cu Zerah, eu m-am gîndit la toate. Cum de am putut fi atît de orb?! Acum văd clar ce voiau de la mine, acum înţeleg de ce doreau să îi duc la el. Parcă mi-a luat Domnul minţile... Sau poate Diavolul? Dar cum de nu m-am gîndit? Şi la urma urmei, ce-am ţinut morţiş ca Iisus să se înfăţişeze în faţa sinedriului? Putea să se întîmple şi altă dată, cînd îi va fi convenit lui, nu mie. Ce Diavol mi-a dat ghes să fac aşa ceva? Ce avea el de cîştigat? Ce aveam eu de cîştigat?”

Rămase cîteva clipe cu gîndul asupra acestei întrebari, căutînd răspunsuri.

„Treizeci de arginţi, asta am avut de cîştigat. Aşa şi trebuie! Am fost vanitos! îşi zise într-o străfulgerare. Am vrut să fiu eu cel care-l prezenta lumii pe Mesia, pe fiul lui Dumnezeu. Am vrut să le arăt că eu am avut primul curajul să spun asta în faţa sinedriului. Am vrut să mă fălesc că sunt ucenicul lui, am vrut ca lumea să mă arate şi să spună: "Iată, e Iuda, ucenicul lui Iisus. El l-a adus pe Mesia printre noi. Ferice de el!" Am vrut ca lumea să afle că eu sunt un apropiat al lui Mesia. Am vrut de fapt ca lumea să mă cunoască pe mine, prin el. Am dorit să mă fac pe mine cunoscut, pentru că ăsta era singurul mod în care o puteam face. Ah, suflet nenorocit! Am căutat faimă şi mărire şi am căpătat ura şi scîrba. Decît să-i taie urechea ăluia, mai bine mă omora pe mine Petru. Asta s-ar fi ales de Iuda, ucenicul lui Iisus. Doamne, cum ai putut îngădui una ca asta? Şi Iisus, de ce m-a lăsat? De ce nu mi-a spus că am luat-o pe cărări greşite? De ce nu mi-a spus că Diavolul mîndriei îmi dă brînci de la spate?”

Continuă să se gîndească la cele întîmplate, analizînd, atît cît putea, raţiunile acţiunilor sale. O parte din el căuta să se justifice, căuta să-şi spună că ceea ce făcuse nu putea fi o trădare. Ajungînd la acest punct se opri, brusc cutremurat de o idee, de un răspuns. Însuşi Învăţătorul îi spusese să facă ce avea de gînd. Uitase asta, iar acum nu i se mai părea deloc un amănunt lipsit de importanţă. Dimpotrivă, era ceea ce justifica totul. Învăţătorul se uitase la el, în ochii lui, şi îi spusese „Ce faci, fă repede!” De bună seamă că Învăţătorul ştiuse care îi erau gîndurile. L-ar fi putut opri, dacă intenţiile sale ar fi fost necurate; pentru că nu l-a oprit însă, însemna că ... Însemna că ce?

Nu reuşea să se simtă liniştit, nu reuşea să-şi găsească acea pace sufletească necesară, chiar dacă pentru o clipă răsuflase uşurat. Tot nu se simţea în largul său, chiar şi după ce îşi amintise spusele lui Iisus. Ceva din interior, nedefinit deocamdată, îl rodea. Ceva îi spunea că trebuia să mai caute, că trebuia să depene mai departe firul durerii sale, pînă la capăt, pentru a ajunge la răspunsurile ce aveau să-i redea, poate, tihna sufletească. Mergînd pe firul gîndului, îşi aduse aminte că spusele Învăţătorului îi fuseseră adresate în timpul cinei luate în taină cu toţii. Învăţătorul purta o discuţie cu ceilalţi, iar el auzise numai frînturi, pentru că stătuse un pic mai retras, fiind înfometat. Ioan şi Petru erau aproape de Iisus şi-l întrebau ceva. Nu reuşea să-şi amintească dacă Iisus răspunsese la întrebare, sau dacă nu răspunsese deloc, nu putuse auzi din locul în care se aflase. Apoi, însuşi Învăţătorul îl îmbiase cu mîncare. De asemenea, revăzu cu ochii minţii şi privirea triumfătoare aruncată tovarăşilor lui, ca şi cum ar fi vrut să le spună că doar lui îi acordase Maestrul o atenţie deosebită.

Parcă întotdeauna se simţise în competiţie cu ei, parcă mereu ar fi vrut să le arate că el se găseşte aproape de inima lui Iisus. Acela fusese un nou prilej pentru a arăta acest lucru. Iar apoi Iisus îi spusese „Ce faci, fă repede!” Plecase către arhierei îmbătat de preaplinul sufletului. Învăţătorul, se gîndea, îi ştia cu siguranţă gîndurile, şi îi spusese să meargă la templu. Aşadar, el avea să anunţe sosirea lui Mesia, el fusese desemnat să anunţe sosirea celui ales. Apoi, totul se transformase într-un coşmar. Soldaţii îl luaseră pe Iisus ca pe un tîlhar, Petru îl scuipase în obraz, sinedriul se adunase pentru a-l condamna pe Maestru, şi toţi îl considerau pe el trădător. Iar el nu ştiuse nimic!

„Sunt nevinovat!”, strigă cu voce tare, hohotind cu lacrimi amare. „Sunt nevinovat”, repetă, glasul stingîndu-i-se pe măsură ce pronunţa cuvintele. „Sunt nevinovat”, încercă să mai spună, însă puterile îl lăsau. Îşi simţi corpul greu, ochii ca de plumb... Chiar dacă era aşezat, avea senzaţia că totul se învîrte în jurul lui. O beznă atotcuprinzătoare, neagră precum păcatul, îl înghiţi subit...

NOAPTEA IUDEI - Iuda (continuare)

Nu mai auzea demult cuvintele femeii, fiind pierdut în şirul propriilor gînduri. Încerca să înţeleagă, încerca să vadă cum ar fi putut repara răul făcut, însă gîndurile sale alergau într-un cerc de unde nu mai aveau scăpare. Totul se învîrtea în jurul lui, nimic nu mai era clar, cuvintele auzindu-se din ce în ce mai de departe. Deodată, spusele ei îi atraseră atenţia din nou.

- ... şi-aşa cum mergea, mi-am dat seama că-l cunosc şi că este unul dintre ăia de mergeau cu Iisus.
- Cine?
- Păi nu ţi-am spus odată?! Unul de-a trecut mai devreme pe aici. Imediat l-am recunoscut, doar ţi-am zis că mă pricep la oameni. Era unul dintre ei, dintre ucenicii lui. Mergea cu faţa-n jos, parcă încerca să se ascundă, să nu-l vadă lumea, dar cu mine nu i-a mers. L-am luat de mînecă şi am strigat că este un ucenic de-al lui.
- Şi acum unde este?

Începea să gîndească, să făurească planuri. Dacă ar fi reuşit să vorbească cu tovarăşii lui, poate ar mai fi fost o speranţă; poate chiar i-ar fi făcut să-l creadă. Trebuia însă să afle în primul rînd unde erau. De cînd începuse seara şi după ce Iisus fusese luat, nu mai văzuse pe nici unul dintre ei.

- Cum arăta?
- O mutră de ticălos. Era îndesat, avea o barbă mare, neagră...
- Petru, şopti Iuda pentru sine.
- ... L-am recunoscut de cum l-am văzut.
- Şi unde e? Unde s-a dus?
- Nu ştiu, au venit romanii şi dup-aia nu l-am mai văzut, a fugit.
- De ce au venit romanii?
- Păi nu ţi-am spus? Era unul de-ai lui. Cînd eu am zis că-l cunosc, alţii de pe aici au început să strige că şi ei l-au văzut. Au început să tragă de el, unii vroiau să-l lovească cu pietre, ca pe un nemernic ce era. El tot spunea că este o greşeală, că nu el a fost cu Iisus, că nici măcar nu-l cunoaşte. Sunt sigură că nu spunea adevărul, pentru că eu îl cunosc. Se vedea pe faţa lui că minte ca să scape. Şi cînd era zarva mai mare, au venit soldaţii.
- Şi?
- Au întrebat ce se întîmpla, şi noi am spus că omul era un ucenic de-al lui Iisus. Atunci el a început din nou să spună că nu este adevărat, că nu l-a văzut niciodată pe acesta, şi soldaţii l-au lăsat să plece. Ăsta a fost norocul lui, că dacă era după mine, ar fi trebuit bătut şi lovit cu pietre.
- Şi încotro s-a dus?
- Da’de unde să ştiu eu? Ce, altă treabă n-aveam de făcut decît să mă uit unde-a fugit nemernicul acela? Dar de ce mă tot întrebi de el? Îl cunoşti?

Un fior i se strecură pe spate, îngheţîndu-l pentru cîteva clipe. Avînd în vedere atitudinea mulţimii faţă de Petru, aşa cum îi fusese descrisă de femeie, nu trebuia să spună adevărul, anume că şi el era un discipol de-al lui Iisus, cu toate că tot ce dorea mai mult să facă era exact acel lucru.

- Întreb şi eu …, zise Iuda, făcînd un mic gest cu mîna, întărindu-şi astfel spusele. Şi acum ce se va întîmpla cu el?
- Cu Iisus? Păi, ce să se întîmple? Ce-or să vrea Marii Preoţi. Ce mai, nu o să-i fie bine, asta o ştie toată lumea. Probabil or să-l dea pe mîinile romanilor. Lasă c-aşa e mai bine!
- De ce-i mai bine? Ce rău ţi-a făcut el ţie? De ce eşti înverşunată împotriva lui?
- Dar tu de ce-l aperi, străine? Esti cumva unul de-ai lui?

Schimbul de cuvinte adusese din nou discuţia pe un făgaş periculos pentru el. Trebuia să îi abată atenţia de la ultimele cuvinte şi repede, pentru că altfel ar fi început o dispută în care ar fi fost obligat să-l apere pe Maestru, şi aşa ar fi ieşit la iveală faptul că era unul dintre apropiaţii lui.
“Mai bine zis, am fost.”

- Ce nu înţeleg e cum de unii pot să judece un om fără a-l cunoaşte, fără ca acesta să le fi făcut nimic rău. Nu înţeleg cum pot să ridice piatra, cînd fără doar şi poate şi ei au păcate la fel de mari ca şi cel pe care-l judecă.
- Vorbeşti de parcă ai fi fost la predicile lui Iisus.
- Nu tăgăduiesc că am fost. Oricum, n-am fost numai eu, au fost mii de oameni.
- Şi tu-l crezi?

Privirea femeii devenise piezişă, uitîndu-se la el într-un fel aparte. Aruncă o privire împrejur, să vadă pe unde ar fi putut scăpa în caz că femeia ar fi strigat după ajutor. Se afla în apropierea unei pieţe, iar locul era plin de oameni aşezaţi pe lîngă focuri, pentru a putea vorbi şi discuta evenimentele zilei pe îndelete. Şansele sale de a scăpa nu arătau foarte bine, aşa că trebuia să pună cît mai repede capăt discuţiei.

- Este o întrebare grea, reuşi să spună, şuierînd. Furia ce-l străbătea, datorită imposibilităţii de a spune adevărul, era de nesuportat. Din păcate, acum trebuie să plec. Poate o să ne mai vedem.
- Da’ unde te duci aşa repede, străine, în mijlocul nopţii?
-Trebuie să repar ce-am stricat! răsună răspunsul criptic. Bună seara!

Se întoarse pe călcîie şi cu paşi mari, dar măsuraţi, calmi, se îndepărtă de foc, gîndindu-se unde avea să meargă. Nu ştia nici un loc unde avea să fie primit; în mod sigur ceilalţi discipoli n-ar fi făcut-o. Totuşi, trebuia să se întîlnească cu ei, să-i convingă, să încerce să facă ceva. Încerca să şi-i închipuie, stînd în faţa lui, şi avu imaginea unor chipuri încruntate, neiertătoare. Ucenicii lui Iisus erau încă departe de iubirea duşmanului, aşa cum o spusese însuşi Învăţătorul. Nu l-ar fi iertat pentru nimic în lume; însă el ştia că nu era vinovat. Ar fi reuşit să-i facă să înţeleagă? Nu prea credea ... Poate nici pe Maestru n-ar fi putut să-l convingă că intenţiile sale nu fuseseră trădătoare. Era sigur însă că l-ar fi iertat. Îi veniră în minte momentele de groază ale prinderii lui Iisus. În acea clipă, a simţit nevoia să se oprească şi să se aşeze. S-a lăsat astfel în jos, la marginea zidului unei case întunecate, cu picioarele strînse în mîini şi cu capul aplecat. Nu se temea că ar fi putut fi văzut de cineva. Locurile unde se afla se găseau destul de departe de agitaţie.

Imaginile au început să-l inunde. Revedea cu ochii minţii poteca şerpuită urcînd către poieniţa unde Maestrul şi ceilalţi se întinseseră. Făcliile ţinute de soldaţii templului luminau drumul. Cînd s-a apropiat a putut vedea că dormeau cu toţii, doar silueta lui distingîndu-se în noapte, sprijinită de un copac. Atunci cînd a auzit zgomotele, Iisus s-a ridicat şi a venit în întîmpinarea soldaţilor trimişi să-l ia. Revăzu privirea lui, întunecată de durere, adresîndu-i o întrebare mută, pe care în acel moment nu o înţelesese. Acum reuşea să înţeleagă, reuşea să desluşească cuvintele nerostite, ce dureau infinit - nu numai pe el, ar fi trecut peste asta - însă îl dureau şi pe Iisus. Simţi un impuls irezistibil să răspundă întrebării, însă în cele din urmă renunţă; înţelegea inutilitatea acelui răspuns. Nimic din ce ar fi putut să spună în apărarea sa nu mai avea valoare, nici măcar în ochii săi. Rămînea convins că intenţiile sale fuseseră bune, cu toate că…

“Poţi să fii vinovat fără să fii vinovat?” Căuta să afle răspunsul la întrebare, cînd îşi dădu seama că ea mai implica încă una. “Sunt nevinovat?”

Gîndurile i se învălmăşiră în jurul celor două întrebări, în încercarea de a le da de capăt. De la un moment dat, nu mai reuşi să şi le controleze, acestea aducînd în faţa ochilor minţii noi imagini. Îl vedea pe Maestru apropiindu-se, văzîndu-se în acelaşi timp pe sine în faţa lui. Începu să simtă greutatea acelor clipe apăsîndu-l, apăsîndu-i umerii în jos, întreaga sa fiinţă fiind acum strivită de imaginea Maestrului, la picioarele căruia se afla. Dorea să se ridice, însă puterile nu-l ajutau. Capul îi era presat în jos, astfel încît nici măcar nu putea să-l privească. Cuvinte i se îngrămădiră în gît; voia să spună ceva, să se facă înţeles. A ajuns la ideea că nu poate să vorbească încet, aşa că a încercat să strige.

NOAPTEA IUDEI

Iuda

Noaptea îi ascundea văzului străzile străbătute în fugă, paşii mari îndreptîndu-se spre direcţii numai de ei ştiute. Oraşul era cuprins de agitaţie, iar el o resimţea undeva, în interior. Ştia, era sufocat de conştienţa unui sfîrşit tragic, însă încerca din răsputeri să prevină asta. Nimeni, poate nici Învăţătorul nu cunoştea care fuseseră intenţiile sale, iar acum aceste intenţii urmau să îi determine soarta. Şi nu numai soarta lui.

Străzile erau din ce în ce mai luminate, limbile de foc ale făcliilor dîndu-le un aspect sîngeriu, prevestitor de rele. Lumini şi umbre prezentau înaintea ochilor dilataţi imagini percepute, însă nu şi înţelese. Strigăte se auzeau în depărtare, o rumoare arătînd marea tulburare ce cuprinsese oraşul în acea noapte. Se opri pentru un clipă, la o răscruce de străzi, pentru a se orienta. În acelaşi moment a tresărit speriat: un zgomot puternic, înfundat, se auzea din apropiere. A întors capul pentru a vedea de unde venea sunetul, dar a realizat că era singur, şi că sunetul era propria sa respiraţie. Cu vocea gîtuită, mormăi:

- Mai repede!

După cîteva clipe necesare pentru a-şi trage sufletul, reîncepu goana către centrul marelui oraş. Trecea în fugă pe străzi din ce în ce mai populate şi mai animate, unde o mulţime febrilă se agita în jurul focurilor. Simţi priviri aţintite asupra lui, văzu că era urmărit cu ochii de cei depăşiţi în fugă. A reuşit să se oprească pentru a nu dărîma din picioare un bătrîn cu toiag care nu avusese timp să se ferească din calea lui. I se păru că s-a auzit spunînd “Iertare”, dar nu era sigur dacă cuvintele fuseseră pronunţate sau doar le auzise în mintea sa. Nu avea însă timp pentru a se mai gîndi la ele; continuă fuga extenuantă, apropiindu-se de templu. Acesta era puternic luminat, semn că în interior se desfăşura o întîlnire a bătrînilor.

- Doamne, ce-am făcut?

Intrarea în templu era păzită de obişnuitele străji, doar că numărul lor era parcă ceva mai mare. Se apropie în goană de un grup de oameni, strigînd în acelaşi timp:

- Unde este? Cei întrebaţi nu au avut timp să vadă cine striga întrebarea. Îl luă pe unul dintre ei şi începu să-l scuture, continuînd să strige:

- Unde este? Unde l-au dus?
- Pe cine? reuşi să audă, printre propriile strigăte .
- Pe Iisus! urlă.

Nu a mai aşteptat însă răspunsul, avîntîndu-se înspre porţile templului. Din fugă a încercat să treacă pe lîngă străjile aşezate în faţa intrării, dar lăncile acestora s-au încrucişat în faţa lui.

- Hei, omule, unde crezi că te duci?

Pentru o clipă, rămase buimăcit, încercînd să-şi aducă aminte pentru ce fugea de atît timp înspre templu.

-Te-am întrebat, unde crezi că te duci? Vocea soldatului avea rezonanţe metalice, asemănătoare cu cele ale armurii pe care o purta. Într-un tîrziu, reuşi să spună, printre gîfîituri:

- La Zerah. Merg la Zerah.
- Nu poţi să mergi chiar acum la el, este în sinedriu.
- Iisus. L-au adus pe Iisus?
- Da, Nazarineanul este aci. Pentru el s-au adunat bătrînii.
- Ştiu că pentru el s-au adunat! Dar trebuie să ajung la Zerah, să vorbesc cu el!
- Ţi-am spus că nu poţi să mergi acum. Vino mîine, acum are treburi.
- Ce vreau să-i spun este foarte important. Cuvintele îi ieşeau din gură sacadat, trebuia să îşi controleze respiraţia, însă după efortul prelungit, nu prea reuşea să o facă.
- Trebuie să vorbesc cu el. Dacă nu mă lăsaţi pe mine să trec, să se ducă unul dintre voi să-l cheme.

Soldaţii nu dădeau însă semne că ar avea de gînd să dea curs spuselor sale. Trebuia să folosească argumente mai solide pentru a-i mişca de acolo.

- Trebuie să-i spun ceva în legătură cu Iisus. Dacă-l chemaţi, aţi putea să primiţi o recompensă.

Cuvintele sale au avut un efect minor, totuşi unul dintre soldaţi se arătă mai interesat.

- De ce-aş primi o recompensă dacă mă duc după Zerah? Mai ales că este ocupat ...
- Pentru că este în legătură cu ceea ce face el acum. Spune-i că l-am chemat eu!
- Şi cine eşti tu? întrebă soldatul, cu un accent de persiflare.
- Sunt unul dintre discipolii lui Iisus. Iuda.

Soldatul s-a retras puţin, pentru a discuta cu tovarăşul lui. Apoi, a spus:

- Aşteaptă aici, mă duc după Zerah. Cu o voce joasă, apropiindu-se de faţa lui, a mai adăugat:
- Ar fi spre binele tău să nu minţi! Apoi s-a îndreptat şi întorcîndu-se, a pornit către interiorul templului.

Aşteptarea era prea chinuitoare. A început să se plimbe cu paşi mari, străbătînd de la un cap la altul scările precedînd intrarea în templu. Gîndurile îi erau confuze, neclare. Încerca să se gîndească la ce avea să-i spună lui Zerah, însă în cele din urmă a renunţat, pentru că nu se putea aduna; era prea năucit de evenimente pentru a se mai gîndi la ce avea să spună sau să facă.Îşi îndreptă privirile spre soldatul impasibil din faţa intrării. Chipul bărbos, bărbia pronunţată nu arătau un caracter foarte sensibil, pe care să îl poată îndupleca să-l lase să treacă înăuntru. Gîndul că depindea de bunul plac al unor astfel de oameni pentru a-l ajuta pe Maestru îl înnebunea. Îşi plimbă privirile rătăcite de la figura soldatului la armele lui, cîntărind cîte şanse ar fi avut dacă l-ar fi atacat prin surprindere pentru a putea fugi apoi în templu. A realizat repede că planul său era nebunesc, însă ceva mai bun nu îi trecea prin cap.

Secundele se scurgeau chinuitor de greu, bubuindu-i în tot trupul, parcă simţind trecerea lor materială. Imposibilitatea de a face ceva, timpul ce părea că nu mai trece, aşteptarea în pragul nebuniei îl împingeau să pună în aplicare planul pe care îl gîndise mai devreme, deşi ştia că nu are nici o şansă. Chiar dacă printr-un miracol ar fi pătruns în templu, nu ştia ce ar fi putut face după aceea; nu ştia unde îl duseseră. Nu cunoştea bine interiorul templului, deşi mai fusese aici, şi nu o singură dată. Fusese chiar la Zerah, atunci cînd îi spusese gîndurile sale. Privirea i se împăienjeni şi în minte îi răsunară, de sute de ori mai puternice, cuvintele acelei discuţii.

“ - Ce spui tu, Iuda? Spui că Iisus vrea să vină să predice iar în templu?
- Da, maestre Zerah. Eu cred că este lucrul cel mai bun.
- Poate că ar fi un lucru bun. Se vorbeşte mult despre acest Iisus. Să ştii că noi chiar am dori să vină în faţa noastră, să-l vedem şi noi, să judecăm…
- Ce să judecaţi, maestre? îl întrerupse Iuda.
- Dar vezi tu, continuă Zerah, noi nu-l putem convinge să vină. Unii dintre noi l-au văzut, însă nici unul nu ştie de unde l-am putea lua.
- Ştiu eu, maestre!
- Aşa este, tu eşti unul de-ai lui. Dar ce-ai putea tu să-i spui Învăţătorului? Te-ar crede? Nu ne-ar bănui?
- Maestre, Iisus nu este aşa! Nu înţeleg, de ce anume să vă bănuiască?
- Eh, sunt prea multe de spus acum, Iuda. La urma urmei, nici nu ştiu dacă bătrînii ar vrea să se adune. De ce ar face-o?
- Cum de ce, maestre? Pentru că vine Iisus. Pentru a vedea şi auzi Adevărul.
- Şi ce este adevărul, Iuda? Poate poţi să-mi spui şi mie, că eu nu ştiu. Poate v-a spus Învăţătorul ...
- El este Adevărul. Mai mult nu ştiu să-ţi spun, maestre Zerah, însă pot să-ţi spun asta cu inima curată.
- De unde ştii tu asta?
- Nu pot să spun că o ştiu, aşa cum sună în cuvintele tale, maestre, însă atunci cînd eşti în apropierea lui poţi să simţi asta. Cred că nici el însuşi, dacă l-ai întreba, nu ţi-ar răspunde că ştie ce este adevărul. Nu ştiu dacă el îl cunoaşte, însă sunt sigur că dacă cineva ar putea şti asta, atunci el este acela.
- Sunt frumoase cuvintele şi încrederea ta în el, Iuda, dar vezi tu, noi, cei care nu am fost în apropierea lui aşa cum ai fost tu, nu putem şti lucrurile acestea. De un lucru mi-e frică. Ierusalimul a mai văzut profeţi mincinoşi.
- Maestre! Iisus nu este un profet mincinos. Nu caută faimă sau bani. Nu a venit la Ierusalim pentru asta; minunile de le face arată că nu este un fals profet, aşa cum poate unii sunt îndemnaţi să creadă. Nu spuneai chiar dumneata că ar trebui să-l convingem să mai vină la templu? Nu spuneai că ar trebui să-l convingem să vină în faţa bătrînilor? Eu pot să vă conduc la el, pentru a-l aduce aici, să vedeţi că spun adevărul. Iisus este …
- Bine, bine, nu te aprinde, l-a întrerupt Zerah. Nu a fost intenţia mea să te supăr. Doar spuneam că trebuie să fim foarte precauţi. Deci, spui că ştii unde se află …”

- Hei, cu tine vorbesc! Nu auzi?
- Ce? Cum?
- Maestrul Zerah vine într-o clipă. Aşteaptă.

Reuşi să îngaime un “Mulţumesc” cînd îl văzu venind pe Zerah. Silueta acestuia se apropia, trăsăturile preotului începînd a se distinge din ce în ce mai bine. Scund de statură, cu o figură obişnuită, marele preot Zerah nu ieşea cu nimic în evidenţă. Ochii însă arătau ceva din puterea lui. Mobili, cu o căutătura ce fixa, păreau a prezenta o altă persoană, un individ conştient de locul şi rolul său. Zerah era unul dintre cei mai influenţi membri ai sinedriului, în ciuda vîrstei sale mai degrabă tinere. Sprijin întru toate al lui Caiafa, era văzut de unii ca fiind succesorul la jilţul bătrînului. Iar el nu se dădea înapoi; dimpotrivă chiar, căuta mijlocul şi prilejul pentru a accede mai repede, iar situaţia actuală, prea puţin obişnuită, avea să îl ajute în acest sens.

- Maestre! spuse Iuda dintr-o răsuflare. Ce se întîmplă? Unde l-au dus?
- A, tu erai, Iuda? Despre ce vorbeşti?
- Iisus, maestre! Unde este? Ce se întîmplă cu el?
- Nu se întîmplă nimic, Iuda. De altfel, nici nu mai este treaba ta. Ne-ai fost de mare ajutor, însă de acum lasă-ne pe noi să rezolvăm treburile. Fii fără grijă, nu se întîmplă nimic ce n-ar trebui să se întîmple.
- Cum, v-am fost ...
- Lasă, lasă! Du-te şi te odihneşte, se vede în ochii tăi că eşti obosit. Caută-mă peste cîteva zile, cînd ai să te linişteşti. Zerah se întoarse pe călcîie şi se îndreptă către interiorul templului.
- Dar, maestre...
- Scuză-mă, am uitat, se auzi din nou vocea lui Zerah. Preotul era întors pe jumătate şi îi făcea semn unuia dintre cei doi soldaţi să se apropie. Îi puse ceva micuţ într-o mînă şi îl indică pe Iuda, cu un gest semnificativ. Soldatul s-a apropiat şi a pus în mîna lui Iuda o punguţă, din interiorul ei răsunînd un clinchet argintiu.

Iuda s-a uitat cu uimire la punga din mînă, neînţelegînd nici rostul ei, nici ce făcuse pentru a o merita. După cîteva clipe, cînd a ridicat capul, văzu ca Zerah nu mai era acolo. A început să facă cîţiva paşi în direcţia spre care se îndreptase acesta, însă soldatul l-a oprit, cu o voce nemulţumită şi aspră.

- Ai auzit ce-a spus. Pleacă!
- Dar...

Luciul armei soldatului deveni într-o singură clipă mai ameninţător.

- Pleacă! Vocea răsună sec, retezînd aerul în faţa lui. Şi-a dat seama că nu îi mai rămînea nimic de făcut. Trebuia să plece, însă ceva din interior nu îi dădea voie, îl reţinea cu putere în acel loc. Ridică ochii înspre soldat, însă privirea acestuia, aţintită asupra lui, nu arăta nimic bun în ceea ce-l privea. În cele din urmă, începu să coboare scările cu spatele, avînd în continuare ochii aţintiţi asupra intrării în templu.

Cobora parcă de o veşnicie, cînd simţi o zmucitură. În spatele lui nu mai era nici o treaptă de coborît, iar piciorul dînd să coboare întîlnise caldarîmul neted. A încercat să-şi recapete echilibrul, dar mişcarea a venit prea tîrziu. Simţi că se prăvăleşte în jos, iar după o lungă cădere, capul i se lovi de una dintre pietrele caldarîmului. O lumină orbitoare îi izbucni în faţa ochilor, lumină ce apoi parcă se retrăgea în sine, îndepărtîndu-se din ce în ce.

Iluminarea se producea, venea încet, făcîndu-şi loc în conştiinţa lui. Sentimentul de a şti ce era în interiorul lui era îmbătător, dîndu-i puterea de a merge în continuare, pe calea gîndului, spre a afla. Atunci cînd conştientizarea a fost deplină, şocul a fost atît de puternic, încît ce ascundea în interior l-a adus înapoi în simţiri. S-a trezit, îngrozit, scăldat în sudori, cu ochii căutînd ceva ce nu exista acolo, buimac, încercînd să facă o legătură între vis şi realitate. Nu ştia cît timp stătuse în starea de inconştienţă; nu ştia nici măcar unde se afla. A încercat să se ridice, încet, parcă temător. În cele din urmă a reuşit să stea drept, în picioare, fără să se mai clatine. Dădu să facă un pas, şi în acel moment auzi un zornăit, concomitent cu mişcarea piciorului său lovind ceva uşor. S-a aplecat pentru a-şi ridica punga primită de la Zerah. O strînse cu putere în mîini. În acel moment realiză că zăcuse prăvălit la picioarele templului, însă nimeni nu băgase de seamă, sau nu dorise să observe. Încet, se întoarse cu spatele către templu, şi cu paşi mici se puse în mişcare. Nu se uita pe unde mergea, dar putea ghici agitaţia ce domnea împrejur după rumoarea străzii. Mergea mereu; nu vedea pe nimeni, însă auzea glasuri răguşite spunînd, parcă la mare depărtare în spatele lui, să se uite pe unde păşeşte.

Orbecăia de ceva timp, fără să ştie direcţia în care se îndreptase. Locul unde ajunsese era luminat de focuri în jurul cărora se învîrteau siluete, vorbind între ele. Fără să ştie de ce, s-a îndreptat spre unul dintre ele.

- De unde vii, străine? O femeie între două vîrste, corpolentă, îl privea, aşteptînd răspunsul la întrebare. În mod evident, femeia avea chef de vorbă, pe cînd în ceea ce-l privea, era ultimul lucru pe care dorea să-l facă în momentele acelea. Dorea să fie lăsat în pace, singur cu gîndurile lui, însă trebuia să răspundă acelui act de bunăcuviinţă venit din partea unei străine.
- De unde ştii că sunt străin?
- Se vede. Mai ales că eu mă pricep la oameni, îi judec imediat ce-i văd şi spun ce fel de oameni sunt, de unde sunt. Chiar şi în seara asta, puţin mai devreme. A trecut pe-aici unul dintre oamenii veniţi cu Nazarineanul, cu Iisus, iar eu l-am recunoscut.

Vorbele femeii îl făcură să devină brusc interesat. Trebuia să continue discuţia cu femeia, şi datorită dorinţei ei de a vorbi cu cineva, nu conta cu cine, lucrul venea de la sine.

- Toată lumea îi cunoaşte pe Iisus şi pe-ai lui, aşa că nu e de mirare că şi tu l-ai recunoscut pe unul dintre ei.
- Eu n-am spus că este de mirare asta. Dar poate nu ştii tu ce se întîmplă.
- Ce anume?
- L-au prins pe Iisus.
- Asta ştiu. Dădu să continue, însă femeia l-a întrerupt.
- Umblă vorba că unul dintre ăştia veniţi cu el de pe unde a mai fost să-şi ţină predicile şi să-i înşele pe oameni l-a trădat.
- Ce vorbă? Cum, l-a trădat? Nu este adevărat!

Tonul vocii lui se ridica, aproape strigînd ultimele cuvinte. Cuvintele femeii îl năuciră; veneau ca nişte lovituri ascuţite, cărora nu le putea face faţă, lovituri crude, care îl răscoleau. Simţea nevoia să se justifice, să spună tuturor că nu este adevărat ceea ce auzise, însă cuvintele refuzau să iasă. Privi împrejur şi nu văzu decît feţe străine, oameni ce nu ar fi fost interesaţi să-l asculte, şi care ar fi emis judecăţi înainte chiar de a auzi. Simţea că se sufoca; era o durere înnăbuşitoare, persistentă, dată de vorbele ce nu îşi găseau drumul afară, înnăbuşindu-i astfel pieptul şi căile respiratorii, umflate ca pentru a striga, pentru a arăta adevărata situaţie.

-Te simţi rău?
- Nu. De unde ştii că cineva l-a trădat pe Iisus? răspunse printre dinţi.
-Toată lumea ştie. Au zis soldaţii, atunci cînd l-au dus la templu. Vezi tu, străine, sunt oameni care spun că Iisus i-a vindecat, că face minuni. Ăştia au fost în apropiere atunci cînd l-au adus legat pe Nazarinean, şi-au întrebat de ce este vinovat. Ei sunt în stare să jure că nu este vinovat; mulţi dintre ei cred în el, se duc şi îi ascultă predicile. Unii chiar spun că este Mesia. Dar eu nu cred astea. Sunt scorneli; nu poate fi Mesia. De ce n-a făcut ceva să se scape, dacă are puteri date de Sus? În fine, cică unul dintre ăştia de mergeau cu el, unul dintre ucenicii lui, l-a trădat.
- De ce? Abia reuşi să îngaime întrebarea, astfel că femeia a fost nevoită să-l roage să repete. Deşi întrebarea şi mai ales răspunsul erau foarte importante pentru el, simţea că nu mai are puterea să o mai pună încă o dată.
- De ce, ai spus? De un’ să ştiu eu? Nici nu-mi pasă de ce. Important este că l-au luat preoţii, să nu mai ademenească lumea cu minciuni. Toţi profeţii ăştia, care apar peste noapte şi le spun pe toate, ca şi cum le-ar şti, toţi sunt la fel, numa’ nişte mincinoşi. Nu pot să-mi dau seama cum de-i crede lumea. Unii spun că au fost de faţă cînd a făcut miracole, dar eu nu cred nici asta. Numai cei cu putere de Sus pot face miracole, iar pe aceştia îi poţi recunoaşte uşor. Nu a venit încă vremea ca Mesia să coboare printre noi. Eu sunt sigură că dacă l-aş vedea, l-aş recunoaşte imediat. L-am văzut şi pe acest Iisus şi de-aia ştiu că nu el este Mesia.